3 NOIEMBRIE 1916, GENEZA VÂNĂTORILOR DE MUNTE

Eu cred - şi voi continua să cred - că istoria este şi va rămâne mereu cartea cea dintâi a unei naţii. Fără istorie, fără trecut, nu poate exista, sub semnul duratei, respectul izvorului, al adevărului şi al locului de unde vii. Iar fără acest respect, fără această conştiinţă, omul nu poate fi decât un rătăcit, un aruncat în lume. De aceea, o istorie a vânătorilor de munte, ca, de altfel, o istorie a oricărei altei instituţii, este un lucru firesc şi un act necesar. Cu atât mai mult, cu cât unii dintre noi au început să uite faptele de arme cu totul şi cu totul deosebite ale vânătorilor de munte. Sau n-au aflat niciodată de ele. Avem datoria să ne aplecăm mereu asupra trecutului, să ne cunoaştem şi să ne înţelegem valorile, să ne respectăm eroii. Pretutindeni în lume se procedează la fel.
Sunt mulţi cei care cred că, în epoca rachetelor strategice, a sistemelor perfecţionate de arme şi a computerelor, vânătorii de munte nu-şi mai au locul. Această „armă cu cai” ar aparţine, după unii, trecutului, precum cavaleria. Desigur, sub un asemenea soare îngăduitor, se poate spune orice. Orice demonstraţie pare interesantă, orice joc de raţionamente devine atractiv, indiferent care-i sunt premisele. Dar, se ştie foarte bine, din premise false nu se poate trage o concluzie adevărată. De unde rezultă că nu întotdeauna ceea ce pare logic este şi adevărat.
În realitate, vânătorii de munte reprezintă, poate, cea mai tenace şi cea mai încercată dintre arme. Instrucţia lor este dură, viaţa lor este aspră, misiunea lor este foarte complexă. Deşi există opinia (justificată, de altfel) că vânătorii de munte au apărut odată cu Armata Română (este vorba despre celebrele batalioane de vânători), adevăratul lor botez s-a înfăptuit în viforul Războiului nostru de Întregire. Cea mai aspră probă a vânătorii de munte o reprezintă lupta pe viaţă şi pe moarte din vara anului 1917 pentru munţii Ţării, pentru inima ei cea mai fierbinte. De atunci, din acele zile fierbinţi de iulie 1917, pe culmile semeţe ale Carpaţilor a izvorât şi s-a durat legenda.
Aşa se explică poate tenacitatea ieşită din comun a acestor trupe, căldura sufletească, respectul şi cavalerismul. Pentru că vânătorii de munte români sunt luptători deosebiţi, dar ei nu sunt duri şi sanglanţi, cum se întâmplă adesea să fie trupele speciale. Ei materializează, la cotele cele mai înalte, filosofia Poporului Român - care este tolerant şi bun la suflet -, respectul faţă de spaţiu şi de om, unitatea om-spaţiu plin cu iubire. De aceea în sistemul instrucţiei vânătorilor de munte nu există încrâncenare, ci o mare dorinţă de a fi cel mai bun, de a atinge performanţa, de a transfera din piatră în om şi din om în piatră acest sentiment puternic al spaţiului şi al iubirii. Există, deci, un raţionament extrem de simplu, care explică în cea mai mare măsură calităţile ieşite din comun ale vânătorilor de munte.
Din punctul de vedere al spaţiului, munţii au, pentru România, valoare strategică. Ea este dată atât de configuraţia lor circulară, de ultimul reduit în centrul Ţării, cât şi de importanţa lor cu totul deosebită în timpul acţiunilor militare.
Valoarea strategică a acestui spaţiu montan nu este dată numai de ce ar putea să însemne el pentru un adversar oarecare, ci mai ales din faptul că munţii noştri adăpostesc Transilvania, inima pământului românesc. Din acest motiv, filosofia vânătorilor de munte nu este una comună şi nici una a unor trupe speciale de tip comando, cum se înţelege adesea, ci extrem de profundă şi de gravă. În ea trebuie să se regăsească definiţia vânătorilor de munte, ca trupe cu totul şi cu totul deosebite pentru România. Vânătorii de munte sunt apărători ai trecătorilor şi ai crestelor Carpaţilor, sunt străjeri ai spaţiului transilvan, sunt supraveghetori ai spaţiului montan, gata în orice moment să acţioneze, atât pentru salvarea oamenilor din abrupt, în timpuri normale, atunci când se ivesc astfel de situaţii, cât şi pentru alungarea diversioniştilor şi inamicilor, în timpul tensiunilor sau conflictelor armate.
Istoria vânătorilor de munte se constituie astfel într-un suport necesar pentru reconsiderarea realistă a locului şi rolului acestor trupe în structurile Armatei Române. Fiecare filă a sa este nu doar o realitate, ci şi un argument. Vânătorii de munte, chiar în perioada Primului Război Mondial, când şi-au primit botezul focului, s-au dovedit a fi trupe de elită, cu o concepţie modernă asupra războiului, care au înţeles şi au practicat cu succes manevra şi mişcarea. Şi, să reţinem, acest lucru se întâmpla într-o epocă a războiului poziţional. Între cele două războaie mondiale, ei s-au instruit potrivit acestui spirit ofensiv. Tactica lor este una de tip ofensiv, iar acţiunea lor este curmarea unor raţionamente inteligente şi rapide. Ceea ce au făcut vânătorii de munte în Carpaţi şi, în Al Doilea Război Mondial, în Bucovina, pe Nistru, pe Nipru şi Bug, la Belosyorka şi Melitopol, la Fedosia, Sudak şi Sevastopol, în Caucaz, în Tatra şi în Javorina reprezintă o urmare a instrucţiei lor în spirit dinamic, ofensiv, în respectul mişcării, în aplicarea eternului principiu al surprinderii.
Toată istoria vânătorilor de munte este o transpunere în practică a dinamismului, a cultului mişcării, a respectului faţă de spaţiul înalt. Cu alte cuvinte, spaţiul modelează acţiunea şi nu doar obiectivul său strategic. A supune acţiunea în exclusivitate obiectivului strategic, indiferent care ar fi acela, înseamnă, de cele mai multe ori, a acţiona brutal, a consuma resurse umane, a produce sau a suferi mari distrugeri, a plăti foarte scump. Şi nu se ştie dacă o astfel de filosofie va fi sau nu încununată de succes.
Simţim, însă, nevoia să atragem atenţia că spiritul trupelor de vânători de munte nu este nici astăzi înţeles suficient. Dintr-un motiv sau altul, un astfel de spirit este neglijat, pe motiv că multidimensionarea războiului, sistemele de arme şi acţiunea de tip rapid, la mare distanţă, l-ar face desuet şi inoperant. Dimpotrivă, tocmai în aceste condiţii, spiritul în care s-au format şi în care există trupele de vânători de munte din Armata Română este mai actual ca niciodată. S-ar putea să fie însă şi altceva la mijloc. Probabil prezenţa puternică a trupelor de vânători de munte în Armata Română încă deranjează pe cineva. Pericolul este ca unii dintre noi să accepte cu uşurinţă unele sugestii în acest sens.
Vânătorii de munte nu sunt trupe pentru orice munţi. Ei sunt trupe ale spaţiului montan românesc, pentru Carpaţii pe care trebuie să-i slujească cu viaţa şi cu iubirea, cu inteligenţa şi curajul de a fi şi a rămâne - pentru fiecare dintre noi, mereu - cel mai puternic şi cel mai preţuit la noi acasă. Strategia naţională a integrării în NATO nu poate şi nu trebuie să minimalizeze, sub nicio formă, acest spirit. Dimpotrivă, trebuie să-l întărească, el reprezentând o contribuţie românească la noul concept strategic de unitate şi stabilitate în multîncercatul spaţiu european.
Istoria vânătorilor de munte nu trebuie privită doar ca o rememorare a faptelor, a jertfelor lor imense, ci şi ca un suport al unui spirit, ca un instrument de evaluare a unor realităţi care, de multe ori, rămân în cenuşiul nevederii unora, ca un îndemn la reflecţie, ca o premisă adevărată, sigură şi obiectivă pentru luciditatea raţionamentelor naţionale şi militare ale prezentului şi viitorului.
Gl. bg. (rtr) dr. Gheorghe Văduva
X
Existenţa zonelor muntoase pe teatrul european de acţiuni militare, creşterea amplorii spaţiale şi temporale a războaielor şi conflictelor armate, cu extinderea lor în toate mediile naturale, perpetuarea sau apariţia zonelor litigioase sau a liniilor de contact dintre beligeranţi pe munţi au facilitat constituirea unor trupe specializate, organizate, înzestrate şi pregătite potrivit uzanţelor şi nevoilor luptei în acest mediu.
Pionieratul în crearea unor astfel de trupe l-au avut statele pe al căror teritoriu zonele muntoase cuprindeau arii destul de întinse: Elveţia, Italia, Franţa, Austria şi Germania, ţări care au tangenţă sau sunt incluse în lanţul muntos al Alpilor.
La două săptămâni de la emiterea ordinului Marelui Cartier General nr. 294, din 3 noiembrie 1916, Corpul Vânătorilor de Munte, cu 4.000 de oameni, înarmaţi cu câteva puşti şi căruţe şi cu un număr foarte redus de cai rechiziţionaţi de la tramvaiele Capitalei, părăsea în grabă Cotroceniul, sub presiunea puternică a trupelor germane. După o lună de zile de marş pe jos, timp în care s-au parcurs aproape 500 de kilometri, vânătorii de munte au ajuns în însângerata şi înfometata Moldovă, la Târgu-Neamţ, desculţi şi flămânzi, dar cu un moral ridicat şi mândri de condiţia şi numele lor.
Din data de 3 noiembrie 1916 începe adevărata istorie a vânătorilor de munte din România, iar din Târgu-Neamţ, în iulie 1917, ei pleacă la luptă pentru dezrobirea Neamului Românesc de sub ocupaţia germano-austrico-ungară.
Cronicarii consemnează la loc de cinste că, în anul 1923, au apărut primele două mari unităţi de profil - Divizia 1 Vânători de Munte, la Braşov, şi Divizia 2 Vânători de Munte, la Bistriţa -, că s-a consolidat poziţia acestora în cadrul sistemului militar românesc, că s-au pus bazele instrucţiei la munte şi s-au adoptat norme, reguli şi principii privind lupta în munţi.
Concepţia întrebuinţării trupelor de vânători de munte s-a materializat către sfârşitul perioadei interbelice, cu prilejul desfăşurării unor mari manevre ale Armatei Române, spre frontierele ameninţate, în primăvara anului 1937, când din cele două divizii de munte (D.1 şi D.2 V.M.) s-au constituit Brigăzile 1, 2 şi 3 Mixte Munte, în subordinea Comandamentului Trupelor de Munte, cărora, în anul 1939, li s-a adăugat Brigada 4 Mixtă Munte, nou înfiinţată.
Anul 1941 constituie un moment de referinţă în istoria României, a armatei sale şi a trupelor de vânători de munte. Războiul de coaliţie pe care urma să-l ducem alături de Germania avea drept obiectiv eliberarea ţinuturilor româneşti cotropite de ocupantul sovietic, la care întreaga naţiune a răspuns cu mult entuziasm şi a acţionat exemplar şi unitar.
Ordinul generalului Antonescu, transmis armatei în noaptea de 21/22 iunie 1941, răspundea clar nevoilor realizării idealului naţional: „Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoapte! Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi! Reîmpliniţi în trupul Ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voivodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre!”.
Cu aceste îndemnuri în inimă şi în suflet, în ziua de 3 iulie 1941, Corpul de Munte, cu Brigăzile 1, 2 şi 4 Mixte Munte, a trecut la ofensivă în Bucovina, pentru eliberarea acestui vechi ţinut românesc.
În primele luni de la începutul războiului, Corpul de Munte a reuşit să realizeze dezideratele moderne ale unei noi doctrine, parcurgând prin lupte grele, desfăşurate numai în câmpii şi mlaştini, pe drumuri desfundate, cu forţarea succesivă şi din mişcare a mai multor cursuri de apă din sudul Uniunii Sovietice, aproape 2.000 de kilometri, consfinţind prin vieţile a mii de eroi şi a mai multor batalioane o nouă concepţie, aceea a războiului de mişcare.
Drumul de luptă al vânătorilor de munte n-a fost presărat cu flori, nu s-a mers numai din victorie în victorie. În campaniile celui de Al Doilea Război Mondial, vânătorii de munte au suferit numeroase şi dureroase înfrângeri, datorită în principal raportului de forţe net favorabil adversarului în unele momente ale luptelor. Atunci când în faţa acestora acţionau mase mari de tancuri şi de blindate, când adversarul sovietic dispunea de mari cantităţi de artilerie, iar infanteria era „cât frunza şi iarba”, cu tot eroismul şi profesionalismul, vânătorii de munte români au trebuit să se recunoască învinşi.
Al Doilea Război Mondial, încheiat în 12 mai 1945, a costat viaţa a peste 74.000 de vânători de munte, ale căror morminte se găsesc presărate pe tot drumul lor de luptă, din nordul României, în Bucovina, Basarabia, Ucraina, Crimeea, Caucaz, Moldova, Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia, dovedind lumii întregi că au fost cele mai bune trupe ale Armatei Române. Ei nu s-au jucat de-a războiul, fiindcă acolo unde au acţionat, adversarul a simţit din plin capacitatea, profesionalismul, tenacitatea şi puterea lor.
Intrând în situaţie operativă la acoperirea frontierei de nord a României la 15 martie 1939, participarea lor la lupte s-a întins pe durata a şase ani şi două luni, într-un spaţiu ce a măsurat o adâncime de peste 3.000 de kilometri.
Aceşti 74.208 vânători de munte eroi, căzuţi pe front, şi-au dat viaţa cu credinţa că şi-au făcut datoria faţă de Ţară, dar şi cu sufletul neîmpăcat că au murit departe de ea.
Întregul itinerar de glorii, de lupte şi de sacrificii al vânătorilor de munte în Al Doilea Război Mondial a fost însoţit de refrenul lor drag, cântat în România şi până în îndepărtatul Caucaz sau în Cehoslovacia: Vom lupta până la moarte / S-apărăm acest pământ, / Chiar de sufletele noastre / Vor intra într-un mormânt.
Aşa s-a încheiat participarea vânătorilor noştri de munte la Al Doilea Război Mondial.
O perioadă distinctă o reprezintă intervalul 1945-1961 şi continuarea luptei pentru supravieţuirea vânătorilor de munte cu un adversar mult mai puternic decât cel întâlnit pe front - aliatul sovietic -, care-şi propusese lichidarea definitivă a acestor trupe.
Încet, dar sigur, URSS şi-a atins scopul: în anul 1961, din structurile Armatei Române dispărea şi ultima mare unitate de profil, Brigada 2 Vânători de Munte, ce-şi avea sediul în Braşov.
O coincidenţă a istoriei a făcut ca, exact la trei ani şi şase luni de la desfiinţare (14 aprilie 1961 - 14 octombrie 1964), aceleaşi personalităţi din conducerea politică şi militară a României să semneze actul de reînfiinţare a primei mari unităţi de vânători de munte în structurile armatei (Brigada 2 Vânători de Munte), de fapt ultima din cele patru brigăzi (divizii) care supravieţuise până în momentul desfiinţării. Acest act a fost unul de dreptate, care a reînnodat speranţele românilor în apariţia pe plaiurile noastre muntoase a apărătorilor lor tradiţionali, de fapt a celor mai iubite şi mai îndrăgite trupe din România în general, şi din Transilvania, în special.
Vânătorii de munte, prin istoria lor, doresc să amintească posterităţii că integritatea teritorială a Ţării noastre nu poate constitui subiect de negociere şi că apărarea ei este datoria sfântă a fiecărei generaţii, datorie care nu încetează decât odată cu viaţa.
X
Cu ocazia Zilei Vânătorilor de Munte, aducem în primul rând un omagiu tuturor celor care au servit în această armă şi care acum nu mai sunt printre noi!
În acelaşi timp, adresăm un călduros „LA MULŢI ANI!” tuturor militarilor activi, în rezervă şi în retragere care poartă sau au purtat însemnul Florii de Colţ, precum şi familiilor acestora!

Preşedinte ANCMRR „Gl. Grigore Bălan” - Filiala Covasna,
col. (rtr) Ioachim Grigorescu

Categorie: