70 de ani de la debutul celui de Al Doilea Război Mondial

La 1 septembrie 2009 s-au împlinit 70 de ani de la debutul celei mai mari confl agraţii din istoria omenirii, cel de-Al Doilea Război Mondial (1 septembrie 1939 - 8 mai 1945).
Condiţiile care au făcut posibilă declanşarea acestui devastator confl ict, în care au fost antrenate peste 60 de state, trebuie căutate în modul cum au fost încheiate Tratatele de Pace de după Primul Război Mondial şi în evoluţiile deosebit de complexe ale evenimentelor internaţionale din perioada interbelică.
Acţiunile revanşarde şi de anexare a unor noi teritorii, duse de către statele revizioniste - cu deosebire Germania hitleristă - au cunoscut o recrudescenţă de la începutul anului 1938. Astfel, în zilele de 11-12 martie 1938, s-a desfăşurat Anschluss-ul prin care Austria a devenit o provincie a celui de al III-lea Reich, sub numele de Ostmark. Anexarea Austriei, care a primit şi acordul lui Benito Mussolini, dictatorul Italiei, a adus Germania la frontiera vestică a Cehoslovaciei. În faţa acestui act de forţă al lui Hitler, Marea Britanie şi Franţa s-au mărginit să protesteze diplomatic, fără să facă niciun gest ferm. SUA s-au situat pe o poziţie de neintervenţie faţă de evenimentele în derulare din Europa.
În perioada imediat următoare, Germania a ridicat pretenţii asupra zonei sudetă din cadrul statului cehoslovac, dezvoltată economic şi în care se afl a o numeroasă minoritate germană. Imediat, Polonia şi Ungaria şi-au făcut şi ele cunoscute revendicările asupra unor teritorii cehoslovace.
Se ajunge, astfel, la Conferinţa şi Acordul de la Munchen, din data de 30 septembrie 1938. Această conferinţă s-a desfăşurat fără consultarea şi în absenţa reprezentanţilor autorităţilor cehoslovace. Acordul a fost semnat de către Adolf Hitler, Benito Mussolini, Neville Chamberlain - primul-ministru al Marii Britanii, şi Edouard Daladier, premierul Franţei. Poziţia capitulardă a celor două puteri democratice a legiferat cedarea către Germania a regiunii sudete.

În aceeaşi zi, Polonia a început ocuparea zonelor oraşelor Teschen şi Friestadt, afl ate pe teritoriul Cehoslovaciei.
La 3 noiembrie 1939, a avut loc primul dictat de la Viena. În urma acestui act samavolnic, Cehoslovacia era obligată să cedeze Ungariei horthiste o suprafaţă de 12.000 km2, cu o populaţie de aproximativ 1 milion de locuitori. Lordul Halifax, ministrul britanic de Externe, era foarte sincer - şi probabil exprima opinia întregului cabinet englez - când spunea: „... expansiunea Germaniei în Europa centrală şi răsăriteană este normală şi naturală... Franţa şi Anglia trebuind să se opună expansiunii Germaniei numai în apus şi în direcţia coloniilor noastre”.
Sistemul de securitate colectivă închegat în perioada interbelică s-a prăbuşit. Italia, Ungaria, Polonia şi România gravitau în sfera de infl uenţă a Germaniei; Cehoslovacia era ciuntită, iar drama acestui stat nu se încheiase încă. Societatea Naţiunilor - iniţiată, în anul 1919, cu speranţa de a menţine pacea internaţională - şi-a dovedit limitele şi nu a putut opri desfăşurarea tragică a evenimentelor.
La 15 martie 1939, trupele germane au intrat în Cehoslovacia, care a fost dezmembrată. Tot atunci, trupele maghiare intră în Ucraina subcarpatică, ce este anexată de Ungaria. Marea Britanie şi Franţa, care garantaseră integritatea Cehoslovaciei, au înmânat Guvernului german proteste, califi când această agresiune ca o „... renegare a spiritului de la Munchen”. Foarte realist, diplomatul francez Jean-Paul Boncour, arăta că „...Cehoslovacia murea la 20 de ani, părăsită de cei care o făcuseră să ia naştere şi care o predau acum Germaniei hitleriste”.
În urma acestor evenimente, Boemia şi Moravia au fost transformate în protectorate germane, Slovacia s-a constituit în stat aparte, dependent de Germania, iar Ucraina subcarpatică a rămas sub ocupaţie ungară. La 23 martie, Germania a ocupat şi Memelul (Klaipeda), port din Lituania.
La 28 martie, fascismul pecetluia înfrângerea Spaniei republicane; în aceeaşi perioadă, la frontierele polono-germane se produseră primele incidente. La 7 aprilie, Italia fascistă cotropise Albania. În aceste condiţii, la 31 martie şi la 13 aprilie, Marea Britanie şi Franţa au dat garanţii României, Greciei şi Turciei similare cu cele date Poloniei, fără a se putea opri acţiunile brutale ale statelor agresoare. De altfel, atât guvernanţii britanici şi francezi, cât şi cei ai statelor cărora li se acordaseră aceste garanţii, erau conştienţi de lipsa lor de efi - cacitate. Astfel, în memoriile sale, lordul Halifax arăta, fără echivoc, că „nici Guvernul polonez nici cel român nu aveau nici cea mai mică iluzie asupra ajutorului concret pe care l-ar fi putut aştepta de la Marea Britanie în cazul în care Hitler ar fi ales războiul”. De aceeaşi părere era şi ministrul de Externe francez, George Bonnet. Diplomaţia nazistă era şi ea pe deplin conştientă de şubrezenia garanţiilor oferite de puterile occidentale aliaţilor lor din estul Europei, şi acţiona în consecinţă.
Riposta lui Hitler nu s-a lăsat mult aşteptată. La 3 aprilie, el a dat ordinul strict secret de a se întocmi planul de ocupare a Poloniei. „Fall Weiss” (Planul Alb) urma să fi e pus în aplicare cu începere de la data de 1 septembrie 1939, ocuparea Dantzing-ului putând fi eventual efectuată în afara acestui plan, în funcţie de o „situaţie politică favorabilă”.
Poate mai puţin cunoscut este faptul că la 14 aprilie 1939, preşedintele SUA, F.D. Roosevelt, într-un apel adresat lui Hitler, cerea ca Germania să asigure printr-o declaraţie formală că nu va ataca şi nu va invada teritoriile a 31 de state, printre care Polonia, România, URSS, ţările baltice, Danemarca, Marea Britanie, Franţa, Belgia ş.a.. Hitler a luat în derâdere cererea lui Roosevelt şi a anunţat public pretenţiile Germaniei faţă de Polonia, adică retrocedarea Dantzing-ului, precum şi dreptul de a construi pe teritoriul polonez o cale ferată şi o autostradă cu statut de extrateritorialitate (28 aprilie). Guvernul polonez a respins pretenţiile Germaniei.
Agravarea situaţiei internaţionale în primăvara anului 1939, datorită eşecului politicii de „înţelegere” cu agresorii nazişti, i-au obligat pe conducătorii englezi şi francezi să caute şi alte soluţii pentru consolidarea poziţiei lor. Astfel, în lunile aprilie-iulie s-au desfăşurat tratativele politice anglo- franco-sovietice. Aceste tratative s-au desfăşurat încet din cauza lipsei unor împuterniciri speciale pentru delegaţii francezi şi englezi de a semna convenţia imediat, şi au intrat în impas. În situaţia creată, Guvernul URSS a acceptat propunerile Germaniei privitoare la încheierea unui acord comercial, la 19 august, şi a unui pact de neagresiune, la 23 august 1939. Documentul, numit şi „Pactul Ribbentrop- Molotov”, avea o anexă secretă prin care cele două puteri îşi împărţeau sferele de infl uenţă în estul Europei, în detrimentul ţărilor baltice, al Poloniei şi al României.
În acelaşi timp cu tratativele anglo-franco-sovietice s-au desfăşurat şi tratativele secrete anglogermane, cărora Guvernul britanic le acorda o atenţie mult mai mare decât celor de la Moscova. Deşi britanicii erau pregătiţi să facă mari concesii, tratativele au eşuat datorită pretenţiilor exagerate ale hitleriştilor.
Criza polonă prindea contur. La 31 august, seara, radioul şi ediţiile speciale ale ziarelor germane au anunţat că Guvernul polonez a refuzat să ducă tratative cu Guvernul german şi aruncau întreaga răspundere pentru evenimentele care vor urma asupra Guvernului polonez.
Hitleriştii au pus la cale o ultimă provocare pentru a justifi ca agresiunea împotriva Poloniei. În seara zilei de 31 august, membri ai SS (Schutzstaffel - trupe de elită germane), îmbrăcaţi în uniforme poloneze, au ocupat staţia de radio din oraşul german de graniţă Gleiwitz, i-au bruscat pe lucrătorii staţiei de radio şi au rostit la microfon ameninţări şi injurii în limba poloneză la adresa Germaniei. Pe locul „atacului” au fost lăsate corpurile câtorva deţinuţi din lagărele de concentrare, îmbrăcaţi în uniforme poloneze şi împuşcaţi. În acelaşi timp, a fost trimis marilor unităţi concentrate la graniţa Poloniei ordinul codifi cat de începere a operaţiunilor.
În dimineaţa zilei de 1 septembrie 1939, la ora 4:45, forţele armate ale Germaniei hitleriste au atacat Polonia. Armata germană era formată din 63 de divizii, 2.700 de tancuri, aproximativ 2.000 de avioane, numeroase tunuri de diferite tipuri şi număra aproximativ 1.500.000 de militari, depăşind armata poloneză la toate capitolele. În faţa refuzului Germaniei de a înceta operaţiunile militare în Polonia şi de a-şi retrage forţele armate din această ţară, Marea Britanie şi Franţa au declarat război Germaniei, la 3 septembrie 1939, fără a desfăşura, însă, acţiuni ofensive. De fapt, cele două state nu au venit în ajutorul Poloniei şi nu şi-au îndeplinit obligaţiile asumate. Interesantă a fost declaraţia generalului Alfred Jodl, şeful de stat major al OKW (Oberkommando der Wehrmacht - Înaltul comandament al armatei germane), la procesul de la Nurnberg: „Dacă noi nu am fost înfrânţi încă din 1939, acest lucru s-a întâmplat pentru că cele aproximativ 110 de divizii franceze şi engleze (în realitate peste 125 divizii - s.n.) afl ate în timpul războiului nostru cu Polonia în Occident şi care aveau în faţa lor numai 23 de divizii germane, au rămas total inactive”.
În conflictul care stătea să înceapă, SUA şi-au declarat neutralitatea, iar Italia a devenit „nebeligerantă”.
Astfel, a debutat un război care avea să se transforme în cea mai sângeroasă confl agraţie pe care a cunoscut-o omenirea. La Al Doilea Război Mondial au participat - direct sau indirect - 1,7 miliarde de oameni, adică peste trei pătrimi din populaţia de atunci a lumii. Operaţiile militare s-au desfăşurat pe teritoriul a 40 de state, pe o suprafaţă de 22.000.000 km2. Numărul total al celor mobilizaţi în forţele armate a fost de 110.000.000 de oameni, cu 40 de milioane mai mulţi decât în Primul Război Mondial.
Al Doilea Război Mondial a costat viaţa a peste 50.000.000 de oameni - pe front şi în spatele frontului - a produs incalculabile pierderi materiale şi avea să schimbe lumea din temelii.