Acei oameni minunaţi şi stâna lor de poveste

„Vor coborî păstorii din balade
Cu turmele purtate peste munţi
Ca nişte ape frânte în cascade
Şi vor nunti mirese pe la nunţi.

Se vor închide-n satele uitate
O altă primăvară aşteptând,
Cu gânduri şi visări iernate
La focul vetrei cel mereu arzând.”

(Ionel Simota, Poveste târzie; fragment)

Deşi ne aflăm în miezul toamnei, azi gândul mă poartă cu nostalgie înapoi, spre prea-plinul verii…
Era, pe atunci, în prag de Sîntilie şi mă aflam în vizită, din nou, la prietenii mei covăsneni. Am pornit, la pas, pe drumul Comandăului, un drum forestier care se strecoară printre meandrele apusene ale Munţilor Vrancei, făcând legătura între satul Păpăuţi (aparţinător al comunei Zagon) şi localitatea aflată la cea mai mare altitudine din judeţul Covasna: Comandău (1017 m). Am intrat, pe neştiute, în împărăţia bradului şi a molidului, iar, treptat, peisajul s-a schimbat privirilor, devenind tot mai montan, în timp ce printre crengile acestor „stăpâni” vegetali ai locului (neatinşi, încă, de ura viscerală a oamenilor porniţi în războiul lor nesăbuit împotriva pădurilor româneşti) se putea zări, până departe, înspre Depresiunea Braşovului. Deodată, neaşteptat, pe la 1.100 m altitudine, pădurea face loc unei uriaşe poieni, care oferă frumoase perspective asupra zonei centrale a Munţilor Vrancei, dominate de Vârful Lăcăuţi (1777 m). Însă nu am apucat să mă bucur prea mult de măreţia peisajului, căci prezenţa mea singuratică a fost simţită imediat de paznicii patrupezi ai unei stâne, care au început să se precipite ameninţători spre „intrusul” care a îndrăznit să le încalce teritoriul, păzit cu străşnicie. Numai că, la un semnal, câinii s-au retras înapoi la oi, iar spre mine, cel cu „sângele îngheţat”, a coborât un om şi mi-a făcut prietenos cu mâna, invitându-mă să-i vizitez stâna. Aşa l-am cunoscut pe Eugen Bajko, „stăpânul” sutelor de oi care împânzeau păşunea montană. Astfel, aveam să-l aflu, „la el acasă”, la stâna denumită „Capul Caprei 2”, pe unul dintre acei oameni minunaţi şi providenţiali, curaţi şi frumoşi sufleteşte, plini de lumină şi de bucurie, care te cuceresc îndată.
În virtutea pasiunii mele pentru tot ceea ce reprezintă cultură tradiţională, am primit cu bucurie să cunosc această stână şi pe cei care muncesc aici, zi şi noapte, 24 de ore din 24, fără duminici sau sărbători, în soare, în ploaie sau furtună, în luptă cu pericolele şi cu prădătorii, din primăvară până-n toamnă, cu pasiune şi devotament, cu dragoste pentru păstorit şi pentru oi.
„Am început să practic ciobănia în urmă cu opt ani”, îşi începe şirul destăinuirilor Eugen Bajko. „Am pornit modest, pentru această ocupaţie; aveam doar 76 de capete. Nici în prezent nu am foarte multe, doar 150, dar consider că sunt suficiente, în condiţiile în care, astăzi, ciobănia tradiţională, aşa cum a fost cunoscută din moşi-strămoşi, tinde să dispară.” Îmi place Eugen: înalt, solid, cu mâini bătătorite de muncă (aşa cum frumos spunea părintele Teofil Părăian: „sfinţite” de muncă); te sfredeleşte şi te „citeşte” (ai spune că aproape te „scanează”) cu privirea sa pătrunzătoare, a ochilor săi ce au împrumutat culoarea şi seninul cerului. Se exprimă clar, direct dar şi, în acelaşi timp, elegant. „Pentru oaie îţi trebuie meşteşug şi experienţă, pe care să le fi deprins încă din copilărie sau din tinereţe de la ciobanii bătrâni însă, în primul şi-n primul rând, îţi trebuie dragoste; fără a iubi cu adevărat oile şi viaţa la stână, ciobănia nu are rost”, îmi mărturiseşte Eugen, şi continuă: „Eu m-am pregătit ca dulgher; ştiu să fac porţi, şuri, grajduri, dar şi case din lemn; pentru mine tehnica de construcţie cu lemnul nu are taine; cu toate astea, am preferat să lucrez cu oile, care mi se par unele dintre cele mai frumoase şi pure fiinţe pe care le-a făcut Dumnezeu”.
Se apropie ora prânzului şi turma este strânsă în staul (numit şi coşar), în vederea mulsului. Nu mă mai satur să privesc oile; intuiesc nerăbdarea acestor minunate animale să intre la strungă şi să fie mulse. Asta e treaba mânzărarilor, aceiaşi dintre ciobani care se ocupă şi cu păscutul lor. După aceea, oile şi câinii vor merge împreună în bătătură, situată la umbra unor brazi falnici, pentru o binemeritată odihnă.
Viaţa la stână este supusă unei organizări aproape cazone; toate activităţile sunt perfect programate şi coordonate. Laptele care a fost colectat la muls este imediat pus la fiert; odată ce a început procesul închegării laptelui, baciul (de regulă, cel mai în vârstă şi cel mai experimentat dintre ciobani) adună într-un tifon cheagurile formate şi aşează conţinutul pe crintă, presându-l cu o greutate (bolovan), pentru formarea caşului. Din acest amestec se va scurge zerul (numit şi janţ), care se pune din nou la fiert, pentru alegerea ulterioară a urdei, din jintiţă. După ce a fost stors, caşul se ţine acoperit în comarnic, la umbră, timp de mai multe zile, pentru „dospit”.
Am urmărit cu interes succesiunea acestor „etape tehnologice” şi nu am băgat de seamă că Eugen îmi pregătea o surpriză, în semn de bun venit: un bulz ciobănesc, din mămăligă tare şi brânză „de burduf”, fript apoi pe jar şi preparat după toate regulile care s-au păstrat şi transmis, din timpuri imemoriale, din generaţie în generaţie de păstori. O masă frugală, cu mămăligă, caş şi bulz, „stropită” din belşug cu apă rece de izvor, cu un gust unic şi cu puteri miraculoase: aceasta este masa ciobanilor, simplă, dar atât de hrănitoare şi regeneratoare a puterilor.
Dar, iată că umbrele zilei încep a se lungi, semn că după-amiaza e întârziată. Mânzărarii şi-au luat din nou oile la păşune, însoţiţi de prietenii lor de nădejde: câinii. Eugen Bajko, la vârsta de 40 de ani, se simte un om împlinit, susţinut în toate demersurile de soţia sa, Didina, şi ajutat la stână de oameni harnici, de-ai locului: baciul Ionel Olaru (69 ani), mănzărarii Ioan Vereş (54 ani) şi Nagy Janos (49 ani) şi tânărul Cosmin Olteanu (14 ani), care, în vacanţă fiind, are în grijă turma de viţei. Eugen îmi mărturiseşte încă o dată că viaţa şi munca la stână reprezintă „un ideal de linişte şi frumuseţe, cu toate greutăţile ei”. Regretă doar că nu a prins „perioada de plină glorie a ciobăniei, din deceniile trecute”, spunând că „astăzi oieritul pierde teren, aproape în fiecare zi; nu ştiu dacă la anul voi mai avea acces cu oile în aceşti munţi; nu ştiu dacă voi mai primi autorizaţie pentru stână”. „Cine decide asta? În proprietatea cui se află munţii aceştia, cu pădurile şi golurile lor alpine?”, întreb. Răspunde: „Primăria din comuna Zagon”. Insist: „Dar oamenii? Oamenii din Păpăuţi nu au intenţia de a se organiza într-o asociaţie a crescătorilor de ovine? Nu doresc să devină mai puternici şi mai independenţi, parteneri cu drepturi egale în faţa autorităţii locale?”. Eugen nu-mi răspunde. Îmi face un semn vag cu mâna şi-mi pare că-mi arată locurile unde, cândva, existau codri de brad, nepătrunşi de piciorul omului. Acum, acele culmi sunt golaşe, iar pădurea a fost tăiată „la ras”. Aşa cum se întâmplă cam peste tot în România, din Covasna şi Harghita până în Alba şi Argeş şi din Suceava până în Maramureş. Peste tot, de unde pădurile româneşti „pleacă la vale” spre alte zări, spre alte ţări, din cauza unor încrengături politice mafiote, inconştiente şi criminale. Dar astea sunt doar gândurile mele, pe care nu i le destăinui proaspătului meu prieten, spre a nu-l tulbura şi mai mult… Dar Eugen parcă mi le-a ghicit; mă străfulgeră cu ochii lui albaştri şi nu ştiu de ce, deodată mi se pare că, pe cer au început să se strângă nori de furtună.
Îmi iau ziua bună, îi mulţumesc lui Eugen Bajko pentru timpul pe care l-a „jertfit” cu (şi pentru) mine şi o pornesc iute spre vale. Nu de alta, dar ziua se pleacă spre seară, drumul e lung şi prin pădure, iar prădătorii… stau la pândă. Nu, nu mă gândesc nicio clipă la urşi sau lupi. Mai mult mă tem de cei cu două picioare, echipaţi cu jeep-uri şi cu arme de vânătoare…
Post scriptum: Întors de la stâna „Capul Caprei 2”, din zona covăsneană a Munţilor Vrancei, la preocupările şi problemele mele citadine şi cotidiene, în timp ce studiam colecţia ziarului „Condeiul ardelean”, am găsit un frumos articol, scris cu şapte ani în urmă de Violeta Caţa din Sfântu-Gheorghe, intitulat „Paradisul din Muntele Capul Caprei 2” şi dedicat… lui Eugen Bajko şi oamenilor săi minunaţi („Condeiul ardelean”, anul IV, Serie nouă, nr. 89 (124), 22-28 mai 2009, p. 1 şi 6). Cu acest prilej, pus în faţa unei surprize şi a unei bucurii de proporţii (care mi-au întărit convingerea că nimic nu este întâmplător pe lume), mi-am propus să scriu acest articol, ca o continuare a celui semnat de Violeta Caţa, pe care să-l dedic tot lui Eugen Bajko: un om minunat, hotărât în credinţa de a-şi urma crezul şi vocaţia sa de stăpân de oi, cu dragoste şi pasiune.

Categorie: