Acei oameni minunaţi şi stâna lor de poveste (II) - O reîntâlnire de suflet, după trei ani -

Am avut privilegiul şi bucuria, în urmă cu trei ani, să-l cunosc pe Eugen Bajko, unul dintre cei mai „de ispravă” oameni care, neştiuţi, nevăzuţi, necunoscuţi, cu discreţie dar mânaţi de o uriaşă dăruire şi de pasiune, cu profesionalism şi abnegaţie, fac „să se mai mişte lucrurile” în România, pornind de la nivelul local, construind şi impunând modele, în ciuda tuturor (o)presiunilor la care sunt supuşi, doar-doar vor renunţa, doar-doar vor ceda. Despre Eugen Bajko şi despre minunile pe care le săvârşea, împreună cu vrednicele sale ajutoare, la stâna denumită „Capul Caprei 2”, situată la altitudinea de 1100 m, undeva în extremitatea sud-vestică a Munţilor Vrancei, am scris în urmă cu trei ani un articol înflăcărat, asemenea unei poveşti frumoase şi adevărate, tot aici, în paginile bilunarului de atitudine şi cultură „Condeiul ardelean”. Eram, pe atunci, uimit şi foarte plăcut impresionat că-i cunoscusem pe aceşti oameni extraordinari (vezi articolul: Acei oameni minunaţi şi stâna lor de poveste, în „Condeiul ardelean”, anul XI, serie nouă, nr. 318 (353), 7-20 octombrie 2016, p. 1 şi 13; accesibil şi online: http://www.condeiulardelean.ro/articol/acei-oameni-minunati-si-stana-lor-de-poveste).
Pe Eugen Bajko l-am reîntâlnit anul acesta, tot la stâna sa ascunsă printre codrii de brad şi molid, pe „picioare de plai” şi „guri de rai” binecuvântate de Dumnezeu (care au scăpat, ca prin minune, încă nedefrişate total, „la ras”, de către cei care se cred stăpânitorii lor, fără să le pese că totul este trecător şi că vor răspunde, cândva, pentru faptele lor, la judecata prezentă şi viitoare, atât în faţa oamenilor, dar mai ales în faţa lui Dumnezeu). Ne-am revăzut cu emoţie şi cu bucurie, am povestit şi ne-am bucurat de amintiri comune. L-am întrebat ce mai e nou. Mi-a răspuns că-i este din ce în ce mai greu (şi, asemenea lui, tuturor celor care doresc să mai crească animale, în special oi, în sistemul păstoritului tradiţional, ancestral) să facă faţă cerinţelor şi reglementărilor unei legislaţii stufoase, care a fost parcă special concepută nu pentru ajutarea, ci pentru descurajarea micilor crescători de animale şi, prin contrast, pentru favorizarea marilor fermieri care dezvoltă această activitate în sistem industrial. Chiar dacă legislaţia actuală este bazată pe subvenţii, ele ar trebui să fie făcute mai ales pentru încurajarea formării de asociaţii profesionale locale, care să realizeze un profit minimal şi să asigure o cât de mică dezvoltare a micilor proprietari şi, prin aceasta, să contribuie la menţinerea oieritului în stil pastoral, tradiţional, prin care păşunile (în special cele montane) să fie folosite raţional, prin repartizări care să ţină cont mai ales de efectivele de animale. Din păcate, în locul încurajării şi susţinerii unei clase de mijloc, indiferent de domeniul de activitate, societatea românească este supusă, sistematic, chiar de la nivelul instituţiilor oficiale europene, discriminării şi dublului standard.
L-am întrebat pe Eugen Bajko dacă se mai descurcă în privinţa „resurselor umane”, respectiv a recrutării oierilor care se ocupă de toate activităţile stânei, începând cu baciul (cel mai experimentat dintre ciobani, care are în grijă administrarea generală a stânei şi, în special, deţine secretele „tehnologiei” obţinerii caşului şi urdei), continuând cu mânzărarii (acei ciobani care se ocupă cu păscutul oilor care dau lapte) şi cu sterparii (care pasc oile numite „sterpe”, care nu produc lapte). Un baci trăieşte tot timpul cu stres; viaţa ciobanilor şi a oilor din păstoritul tradiţional carpatin este dificilă şi nelipsită de pericole, văzute şi nevăzute: de la „obiceiul” animalelor de pradă, mai ales urşi şi lupi, de „a cerceta” stânele în miez de noapte, şi până la forţele dezlănţuite ale naturii, cu vijelii, furtuni şi grindină, fenomene meteorologice des întâlnite în lunile de vară pe înălţimile Carpaţilor. Ciobani de calitate (profesională dar şi umană) se găsesc din ce în ce mai rar în prezent: „Mai valoros este un mânzărar bun decât un politician prost”, zicea un stăpân de oi din Vrancea, citat de Eugen. În acest context, el şi-a ales cu multă grijă echipa care-l ajută, după criterii care ţin atât de cunoştinţele şi abilităţile profesionale, dar şi de calităţile umane, privind cinstea, corectitudinea şi, nu în ultimul rând, pasiunea pentru această îndeletnicire solicitantă. În prezent, cei care-l ajută la treburile stânei sunt: Gheorghe Timaru (mânzărar), Nagy Janos (sterpar) şi Gheorghe Constantin (baci); acestora li se adaugă, din când în când, cu dragoste şi pasiune, consăteanul lor, Gheorghe Oltean, clopotarul satului Păpăuţi, judeţul Covasna, un apropiat şi de nădejde tovarăş al lui Eugen, chiar daca există între ei o diferenţă, absolut „nesemnificativă”, de vârstă; Eugen însuşi se ocupă de treburile stânei, în calitate de baci, atunci când este nevoie.
Eugen Bajko mi-a amintit, şi cu acest prilej, crezul său privind oieritul. Un cioban bun trebuie să aibă, în primul rând, dragoste şi pasiune: „să-i placă oaia şi să facă meseria cu drag, să nu se gândească în primul rând la profit”. Un stăpân de oi responsabil şi profesionist caută să îmbunătăţească mediul în care practică această ocupaţie. Din acest punct de vedere, Eugen a îmbunătăţit păşunea pe care o are în arendă: „din cel mai rău teren am realizat cel mai bun”, mi-a mărturisit el. În acelaşi timp, doreşte şi speră din tot sufletul ca cineva, un tânăr, să-i urmeze şi să ducă mai departe tradiţia practicării oieritului.
Programul la stână este foarte intens şi strict, aproape cazon, aşa cum mi l-a povestit Eugen: „dimineaţa pe la 4:30 se dă deşteptarea; la ora 5 oile merg în strungă, la muls; mulsul durează cam o oră şi jumătate, apoi oile pleacă la păşune; pe la ora 7 se dă cheag la lapte; pe la 8 ne apucăm să facem caşul; până la 9 terminăm cu fiertul zerului; cine rămâne la stână trebuie să se ocupe de toată treaba: să facă curat, să gătească, să pregătească vasele pentru muls, să aducă apă şi alte multe treburi «casnice»; acela este ca femeia în casă: munceşte şi nu se vede; pe la ora 12 vin oile de la păşune, merg la muls şi apoi la odihnă, la umbra bradului; la 15:30 ele pleacă din nou la păşunat până la 18:30, după care mai urmează un muls; după ora 20 oile merg «la încinat», până se satură bine, până se întunecă, apoi vin la somn, în coşar”.
Interesul specialistului etnolog m-a făcut să-l iscodesc pe Eugen Bajko prin întrebări care vizau obiceiurile ancestrale, consemnate de etnografi cu multe decenii în urmă. Din păcate, din cele povestite de el, am înţeles că s-au pierdut multe dintre obiceiurile tradiţionale, cum erau cele de la măsuratul laptelui sau legate de urcarea oilor la munte (care se face la începutul lunii mai, cu o dată variabilă, care depinde şi de condiţiile atmosferice), de coborârea oilor din munte (de obicei, după Adormirea Maicii Domnului, 15 august); singura dată fixă este legată de răvăşitul oilor, care se face în ziua de 25 noiembrie (prăznuirea Sfintei Mare Muceniţe Ecaterina, în Biserica Ortodoxă). Din păcate, toate obiceiurile pastorale care aveau legătură cu aceste soroace (inclusiv nedeile) s-au pierdut, au dispărut în neantul istoriei zbuciumate şi nu foarte prietenoase cu românii trăitori în această zonă a Arcului Intracarpatic (cu excepţii notabile, despre care am realizat mai multe articole, de-a lungul timpului, în paginile „Condeiului ardelean”: „Sântilia”, din Voineştii Covasnei şi, mai nou, din comuna învecinată, Zăbala). De altfel, oieritul contemporan este supus unor presiuni crescânde, atât la nivel legislativ (naţional şi internaţional), cât şi instituţional, iar oamenii de la sate nu mai au interesul şi nici puterea de a creşte animale: „Ce înseamnă că o comună este bogată în oi? Înseamnă ca cinci sau şase familii să deţină fiecare câte două sau trei sute de capete? Nu! O comună bogată în oi este atunci când fiecare familie deţine cel puţin două sau trei oi. De aici începe bogăţia acelei aşezări” (Eugen Bajko).
Concluziile acestei reîntâlniri de suflet le completează pe cele pe care le conturasem în urmă cu trei ani, atunci când l-am cunoscut pe Eugen Bajko, un om minunat, hotărât în credinţa de a-şi urma crezul şi vocaţia sa de stăpân de oi, cu dragoste şi pasiune. El nu şi-a dorit niciodată să se îmbogăţească din această activitate, se mulţumeşte cu un profit minim, care să-i permită supravieţuirea. Cea mai mare bucurie a lui Eugen este atunci când oamenii, consătenii lui, care i-au încredinţat oile în păstrare, sunt mulţumiţi de calitatea produselor obţinute, căci, mărturiseşte el: „Pentru mine, cea mai mare bogăţie stă în minte şi în suflet”.
Comentariul autorului: este evident, pentru toţi cei care încă mai gândesc lucid, faptul că se încearcă, la nivel european şi naţional, să se desfiinţeze tot ceea ce ţine de tradiţiile ancestrale ale Poporului Român, spre „tăierea rădăcinilor” şi pierderea conştiinţei identitare, de Neam şi Ţară. Vreau să cred (şi cred!) că, atât timp cât vor mai exista aceşti „idealişti” frumoşi, precum Eugen Bajko, Poporului Român încă nu i-a sunat ultimul ceas şi că încă mai are resurse de regenerare, vivacitate şi trăinicie în veşnicie pe acest „Pământ numit România” (Nichita Stănescu).

Categorie: