Actualitatea, necesitatea şi oportunitatea demarării unor proiecte-pilot cu participarea comunităţilor locale

A treia etapă de cercetare şi valorificare a folclorului românesc din estul şi sud-estul Transilvaniei
În eseul intitulat Destinul culturii româneşti, datat august 1953 (publicat iniţial în „Destin. Revistă de cultură românească”, caietul nr. 6-7, august 1953, Madrid, p. 19-32; republicat în vol. Mircea Eliade, Profetism românesc, 1, Editura Roza vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 131-151; republicat în Revista de Etnografie şi Folclor, tom. 39, nr. 3-4, p. 199-208, Bucureşti, 1994), Mircea Eliade scria că „puţine neamuri se pot mândri că au avut atâta nenoroc în istorie, ca neamul românesc”, subliniind că „pentru a înţelege destinul culturii româneşti, trebuie să ţinem mereu seama de vitregia istoriei românilor” (Mircea Eliade, op. cit., în REF, p. 199). Să fie oare acest destin, evocat de marele gânditor, menit a se împlini doar prin neşansă, trudă şi jertfă? Sau izvoarele de creaţie, nesecătuite încă, ale poporului român, pot fi găsite doar în locurile unde acesta „a fost aşezat de soartă la frontierele răsăritene ale Europei, pe ambele versante ale ultimilor munţi europeni, Carpaţii, de-a lungul şi la gurile celui mai mare fluviu european, Danubiul”? (ibidem) În acelaşi context, Mircea Eliade vorbea despre o anumită „solidaritate cu universul folcloric”, care, prin geniul neamului românesc, s-a raportat la „acele realităţi vii pe care istoria nu le putea atinge: Cosmosul şi ritmurile cosmice” (idem, p. 204). Spaţiul carpatin este locul de sub soare unde „Mioriţa” şi „Meşterul Manole” sunt încărcate cu simboluri metaistorice, acolo unde moartea jertfelnică este văzută ca act suprem de îndumnezeire cosmică.
O „solidaritate cu universul folcloric” propun şi eu, de data aceasta din punctul de vedere ştiinţific, academic, al specialistului etnomuzicolog, al celui care trudeşte pentru cunoaşterea, arhivarea, catalogarea, analizarea şi valorificarea realităţilor spirituale create de poporul român numite, îndeobşte şi generic, „folclor”.
În perioada 2011-2013 am realizat, prin intermediul unui proiect postdoctoral, o cercetare sistematică privind folclorul muzical românesc din estul şi sud-estul Transilivaniei. În urma cercetării încrucişate, pe mai multe nivele (bibliografic, arhivistic şi pe teren) a rezultat un volum important de documente etnologice, pe care le-am valorificat parţial în volumul Situaţia actuală a folclorului muzical în comunităţile româneşti din zona arcului intracarpatic - valoare identitară a spiritualităţii româneşti, în contextul multietnic şi multicultural european contemporan (Bucureşti, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Colecţia Aula Magna, 2013). În ciuda masivităţii lui (aproximativ 300 de pagini), volumul reprezintă practic doar o introducere în problemele complexe ale spiritualităţii româneşti din zonă.
A doua etapă ar urma să concretizeze toate aceste cercetări într-un al doilea volum, care să cuprindă transcrieri şi analize muzicale privind un corpus reprezentativ de piese, o bază de date referenţială şi un CD audio. În fine, cea de a treia etapă de realizare a proiectului ar putea constitui o revitalizare, o revalorizare şi, implicit, o renaştere a repertoriului vechi şi reprezentativ, care a fost înregistrat în ultimii 80 de ani de la românii trăitori în arealul despre care vorbim. Aceasta s-ar putea derula, prin proiecte-pilot, pe două paliere: 1) prin acordarea de formare profesională, informare şi difuzare de cunoştinţe; 2) prin furnizarea de consultanţă şi consiliere culturală. Sunt acestea realizabile?
Cultura ţărănească (impropriu numită şi „populară”) se bazează pe simbioza dintre cinci componente esenţiale: cultura muncii, cultura sănătăţii, cultura minţii, cultura sufletului şi cultura hranei (Ilie Bădescu, Calea ţărănească, globalizarea şi doctrina suveranităţii alimentare de la drumul pandurilor la via campesina, în Revista „Sociologia azi”, Academia Română, Institutul de Sociologie). În acest context, o posibilă „renaştere rurală, bazată pe cultura muncii şi pe resuscitarea valorilor marii civilizaţii ţărăneşti” (ibidem) are în vedere mai multe drepturi fundamentale ale comunităţilor rurale, dintre care, în acest moment (fără a le neglija pe celelalte), vom lua în discuţie două: 1) Dreptul comunităţilor la cultura minţii şi, deci, la o educaţie bazată pe preţuirea modului naţional de viaţă, a valorilor spirituale şi a tradiţiilor comunitare proprii, deodată cu garantarea accesului la „comunitatea şcolară universală”; 2) Dreptul comunităţilor la cultura sufletului şi, deci, la respectul credinţelor proprii, a tradiţiilor şi a acelor obiceiuri, simboluri şi sărbători prin care o naţiune s-a autodefinit identitar în decursul timpului (ibidem). Revin cu întrebarea: sunt ele posibile?
Studiile sociologice din ultimii ani relevă „în ruralul românesc de astăzi o migrare masivă a populaţiei cu un stoc de educaţie ridicat şi o concentrare a populaţiei cu nivel scăzut de instrucţie, pe de o parte datorată ponderii segmentelor în vârstă din totalul populaţiei rurale, pe de altă parte lipsei instituţiilor de învăţământ la nivel local, lipsei personalului didactic şi a dotărilor necesare activităţii didactice, lipsei posibilităţii de acces la o instituţie de învăţământ, mai ales dintre cele superioare nivelului gimnazial, lipsei de resurse materiale care să le permită terminarea sau continuarea studiilor în mediul urban etc.. În 2004, doar 6,5% dintre comune aveau instituţii locale de învăţământ unde putea fi asigurat tot ciclul de pregătire şcolară de la nivelul primar până la cel liceal şi post-liceal. În 2011, au fost închise, prin comasare, ca urmare a politicilor Guvernului de reducere a cheltuielilor bugetare, aproximativ 1.500 de unităţi şcolare cu un număr redus de elevi (situaţie specifică în deosebi mediului rural), adăugându-se un risc şi o dificultate în plus procesului educaţional din localităţile rurale ale României” (Adela Şerban şi Alina Juravle (Gasler), Ruralul românesc în contextul strategiilor europene de dezvoltare, în „Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XXIII, nr. 3-4, p. 13 (277), Bucureşti, 2012). Cu precădere în judeţele Covasna şi Harghita,
aceste realităţi sunt mult mai accentuate, din cauze care ţin de presiunea etnică permanentă şi de neimplicarea Statului Român în măsuri ferme şi concrete de protejare a etnicilor români, numeric inferiori în aceste două judeţe. Consecinţele dezastru–oase ale Legii educaţiei nr. 1 din 2010 se regăsesc în slăbirea comunităţilor rurale în ansamblul ţării, cu atât mai mult a celor româneşti din Covasna şi Harghita.
În acest context, actualitatea, necesitatea şi oportunitatea demarării unor proiecte-pilot cu participarea comunităţilor locale (în localităţile majoritar româneşti şi în cele etnic mixte din estul şi sud-estul Transilvaniei), se situează sub semnul imperativ al urgenţei. Se poate vorbi, în acest caz, despre interculturalitate, ca definire a identităţii în cadrul diversităţii, despre relevanţa şi perspectiva conceptelor de identitate patrimonială a comunităţilor, dar şi despre datoria fiecărei generaţii de a reinterpreta, prin noi sinteze, fundamentele teoretice ale disciplinei stăpânite. Rămân în discuţie mai multe aspecte, pe care doar le enunţ, urmând să le dezvolt într-un alt context:
1. informarea şi conştientizarea comunităţilor locale asupra patrimoniului imaterial deţinut în trecut (prin prezentări, conferinţe, ateliere, work-shop-uri);
2. convingerea comunităţilor locale de importanţa recâştigării acestui patrimoniu;
3. realizarea unor proiecte concrete (tabere de creaţie, cursuri, revitalizarea instrumentelor muzicale tradiţionale, a repertoriului şi a unor obiceiuri, cum ar fi colindatul tradiţional sau hora satului) şi implicarea tuturor categoriilor de vârstă (prin consultarea, cu precădere, a vârstnicilor, purtători şi păstrători de informaţie privind tradiţiile, dar şi prin implicarea atentă a tinerei generaţii);
4. revitalizarea repertoriului şi obiceiurilor tradiţionale, măcar în contextul prezentării ocazionale, scenice şi festivaliere (ziua satului sau o zi importantă din viaţa comunităţii);
5. monitorizarea şi analiza rezultatelor.
Nu în cele din urmă, trebuie să punctez asupra aspectelor metodologice, dar şi (mai ales!) asupra celor deontologice, profesionale privind implicarea specialiştilor (etnomuzicologi, etnocoreologi, folclorişti) şi asigurarea logisticii necesare desfăşurării acestui program. Trebuie să fim conştienţi că fără implicarea şi sprijinul comunităţilor locale, acest deziderat este irealizabil. Dar dacă oamenii nu vor fi convinşi să adopte o atitudine constructivă de recuperare a patrimoniului cândva existent în comunităţile lor (dar astăzi dispărut), atunci orice demers şi orice efort sunt complet inutile. Astfel, se poate ajunge la situaţia în care se poate face mai mult rău decât bine, prin externalizare, mediatizare şi internaţionalizare, ducând, de fapt la decontextualizare şi chiar la banalizare (cazul folclorului din Maramureş, erodat prin supraexpunere). Nu mai vorbim aici de un alt aspect: criticile aduse de unii colegi din zona comunităţii academice, care consideră că repertoriile de piese sau de obiceiuri odată pierdute de către comunităţi nu mai pot fi (şi nu mai trebuie) recâştigate, deoarece comunităţile oricum nu se mai recunosc în ele şi că aceste elemente de patrimoniu imaterial trebuie lăsate să „doarmă în pace”, în liniştea arhivelor sau, în cel mai fericit caz, a publicaţiilor mai vechi sau mai noi. În acest context, se consideră că orice demers recuperator nu poate fi decât contraproductiv şi, prin urmare, nerecomandabil.
Din punctul meu de vedere, cred însă că, mai presus de orice, trebuie să încercăm a depăşi hotarul trecutului, văzând lucrurile prin lentila prezentului şi, mai ales, a viitorului. Cu alte cuvinte, să „rupem tăcerea” muzicii despre care se tot vorbeşte, dar care nu se mai aude, adică despre muzica mută a doinelor, cântecelor şi jocurilor, care ar mai avea de aşteptat până când să fie redescoperită şi readusă la cinstea cea dintâi la care a fost ridicată, cândva, de măria-sa ţăranul român. Sau să rămână pentru totdeauna tezaurizată în tăcerea arhivelor de folclor şi în colecţiile de referinţă. Opţiunea ne aparţine.
Iată că, de la extazul speranţelor la agonia dezamăgirii şi de la edificarea ideilor la demolarea lor, poate să fie un drum incredibil de scurt. Cu mult mai lungă şi mai anevoioasă este calea care duce la zidire. Să fim optimişti, totuşi! Este posibil ca poporul român să nu-şi fi secătuit, încă, izvoarele de creaţie, căci pentru a-l parafraza, în final, tot pe Mircea Eliade,
„s-ar putea ca ceea ce a constituit până acum nenorocul românilor în istorie, să alcătuiască tocmai marea lor şansă de a supravieţui în Istoria de mâine” (Mircea Eliade, op. cit., p. 206), căci „acolo unde moartea e încă valorificată ca o nuntă, izvoarele spirituale sunt intacte” (idem, p. 207). (Text prezentat în cadrul Sesiunii Naţionale de Comunicări
Ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie”, ediţia a XIX-a,
Sfântu-Gheorghe - Izvorul Mureşului, 7-9 noiembrie 2013)

Categorie: