ADUCEŢI-VĂ AMINTE!

Stupefiaţi, românii au aflat că, în Camera Deputaţilor (după ce, la Senat, a trecut, prin aprobare tacită, regionalizarea României, la dorinţa UDMR, în privinţa unor judeţe din Ardeal, exact după „tiparul” Dictatului de la Viena din 30 august 1940!), a fost votată stupizenia, aberaţia, prin care disciplinele Istoria şi Geografia României, de azi încolo, vor fi predate în limba maghiară. În şcolile maghiare, doar Româna va mai fi predată în... limba română! Ca la noi, la nimenea! Şi, uite aşa, din concesie în concesie, din gafă în gafă, din trădare în trădare a Interesului Naţional, s-a ajuns că, odată cu intrarea în vigoare a Legii Educaţiei, pe meleagurile mioritice, prin votul PD-L şi al UDMR, Ştefan cel Mare şi Sfânt să se numească Nagy Istvan! Frumos, nu? Partidul de guvernământ, PD-L, s-a vândut UDMR, struţo-cămilei nici organizaţie culturală, nici partid politic, şi, odată cu el, şi Limba Română!
Context în care scriitorul, prietenul şi colaboratorul „Cuvântului liber” şi al „Condeiului ardelean”, Ilie Şandru, avea temeinice, serioase, motive să se întrebe: „Pe când predarea Limbii Române în... limba maghiară?”. El se referea şi la suplinitorii care, prin Harghita şi Covasna, predau Limba şi Literatura Română, pe care, de fapt, n-o cunosc! Ar fi bine ca ei să ştie că Româna este „limba statului în care trăiesc” - cum spunea deputatul Mircea Duşa, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor: „Dacă nu o vor mai auzi nici la orele de Istoria şi Geografia României, iar la orele de Română o învaţă greşit, copiilor maghiari li se reduc şansele de a o cunoaşte şi de a o vorbi corect”.
Cum să mai vorbeşti, astfel, despre patriotism în şcoli, când subminată este, de mai-marii zilei, de guvernanţii noştri, chiar de ministrul Daniel Funeriu - paraşutat, parcă, cu hârzobul Sfântului Sisoe, direct din Franţa, în fotoliul de ministru al Educaţiei! -, însăşi limba oficială a statului?
Scriind despre toate acestea, dar, mai ales, despre dedesubturile care au dus la această bizară, stupidă situaţie - sub presiunea UDMR, afl ată la guvernare, şantajând PD-L, în schimbul unui pumn de arginţi ai Iudei: voturile! -, mi-am amintit, întorcându-mă la o extraordinară declaraţie politică a poetului Adrian Păunescu, din anul 2007, pe când era (încă!) în Senatul României, prin sensurile adânci ale susţinerilor, prin marile adevăruri de care, din păcate, nu s-a ţinut, de atunci încoace, seamă. Merită redate măcar câteva idei, în faţa celor 20 de ani de uneltiri ale UDMR împotriva unităţii naţionale, a ticăloşiei şi a provocărilor neîncetate! Printre adevărurile rostite atunci, valabile şi azi, se situau batjocorirea Constituţiei, nerespectarea ei şi a legilor Ţării, fără vreo replică din partea maimarilor zilei, una dintre infi rmităţile tuturor guvernărilor postdecembriste. Din păcate, toţi cei care, din 1992 până în 2004, au îndrăznit să rostească adevărul, în Camera Deputaţilor şi în Senat - Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Gheorghe Funar, Lazăr Lădariu, Petre Ţurlea, Adrian Moisoiu - „au fost scoşi pe margine de nişte politicieni corupţi şi de o presă îngenuncheată, etichetaţi ca extremişti”. Ei nu au fost ascultaţi! Iar rezultatele, efectele, se văd!
Mai-marii zilei, vânduţii, s-au uitat numai în gura lui Marko Bela şi a UDMR, mereu la guvernare sau în apropierea scaunului Puterii, din 1990 încoace, una dintre forţele antiromâneşti mereu „dorind să rupă Ardealul de România”. Atunci, prin anul 2007, lui Marko Bela i s-a făcut dor de „patria pierdută”! „Care patrie? - se întreba Adrian Păunescu - Să meargă în ea sau în ce-i este mai apropiat!”. Marko Bela anunţa, cu acea emfază nemeşească, faptul că va lupta! Pentru ce? „Pentru ţara pierdută în 1918, pentru casele, pădurile, pământurile, steagul...” Şi când te gândeşti, de atunci (din 2007) încoace, ei au obţinut cam totul: casele, pădurile, castelele, pământurile. Steag secuiesc şi-au făcut şi l-au arborat pe instituţiile Statului Român! Şi-au făcut şi un alt imn! „Ţara pierdută”? La care „ţară pierdută” se referea, oare, Marko Bela? La cea de după înfrângerea de la Mohacs, din 1526? „Unde se trezeşte acest derbedeu politic?” - se întreba Adrian Păunescu. În România, în care-i el vicepremier, în care ei fac ce vor! Şi te întrebi, din nou: unde sunt legile româneşti? Dar cei care trebuie să le aplice?! Din păcate, „Statul Român s-a transformat într-o ficţiune”!
Obişnuiţi să „traverseze Constituţia pe roşu”, Marko Bela şi ai lui locotenenţi transformă toate pornirile antiromâneşti într-o declaraţie de război. Totul, cu gândul la regăsirea „patriei pierdute”. Să nu vă amăgiţi că, de o vreme, ei nu mai toarnă chiar atâta gaz pe foc! O fac tot strategic, din calcul, cum au procedat şi la recentul vot din Parlament, fi ind de acord cu diminuarea pensiilor şi a salariilor bugetarilor, printr-o tăcere temporară tot strategică, să vadă dacă va cădea sau nu Guvernul Boc. Dar ce este în capul lor este uşor de presupus. Gândul lor va fi acelaşi - încurajaţi şi de dubla cetăţenie, „mărinimos” acordată de Guvernul ungar condus de Viktor Orban: spargerea României, prin eliminarea articolului 1 din Constituţie! Statul Român, unitar şi indivizibil, le stă în gât ca un arici. Elogiind independenţa Kosovo, ei vor, ca şi Tokes Laszlo, mereu acele provocătoare precedente, cu gândul la „un şah mortal la liniştea României”, la focare de nelinişte şi pericol în Ardeal, la „delegitimarea poporului român” din Transilvania. Iar Statul Român, în loc să-şi intre în rol, în loc să nu mai fi e o fi cţiune, tace! Tace complice! „Trece pe lângă noi istoria, încărcată de mizerie!” Iată ce zicea senatorul Frunda: „Când votaţi, să vă amintiţi că UDMR va cere Europei autonomia Ţinutului Secuiesc. (...) În acest moment, maghiarii din România stau pe un scaun cu trei picioare. Avem reprezentare la nivelul autorităţilor locale, în Parlament şi în Consiliul Europei, ne lipseşte reprezentarea la Bruxelles, ca scaunul pe care stăm să fi e stabil”. Acum au, şi reprezentare, şi scaun! Nu se vede? Ei nu mai compară aşa-zisul ţinut secuiesc cu un panou turistic. Ei vor autonomia „de facto” şi „de jure”! Iar pe România o văd şi o compară cu o „ţară la începutul vieţii”. Fluturata „autonomie culturală” era un pseudonim. „Ei umblau îmbrăcaţi în acest pseudonim ca să obţină dreptul ca, în teritoriile în care se întâmplă să fi e majoritari, să poată hotărî, în locul Guvernului şi în locul autorităţilor locale alese. Asta doreau, altă ţară. (...) Autonomia e «patria pierdută». Le este dor de «patria pierdută»! Acesta e adevărul. România nu le este patrie!”
Ce înseamnă pentru Marko Bela „noul descălecat”? „Dacă este vorba de noul descălecat - spunea Adrian Păunescu -, aş întreba de pe ce au descălecat şi de pe unde veneau călare? Din ce Europă? Le doresc şi le urez să încalece, din nou, şi să se ducă. (...) Să încalece din nou şi să meargă unde cred dânşii că este patria dânşilor!” Şi când te gândeşti că noi, românii ardeleni, credem că şi patria lor e aici! Eroare! La Tuşnad, Marko Bela cerea „Ardealul înapoi!”, un Ardeal în care „muntenii, moldovenii, etnii dobrogene nu au voie!”. De fapt, „Ardealul înapoi!” era lozinca preferată a lui Horthy Miklos. Ardealul „devenit obiect al unor pofte barbare”. Dar guvernanţii noştri nu s-au obosit să reacţioneze!
Un motiv să redăm câteva strofe din poezia „Nu putem fără Ardeal” a lui Adrian Păunescu:

„El e blazonul nostru de nobleţe,
El e tiparul nostru vale-deal,
Pot ochii şi cu noaptea să se-nveţe,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.

Puteţi să faceţi toţi cu viaţa chetă,
Puteţi să vă distraţi la carnaval,
Noi am putea trăi fără planetă,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.

El n-are cu nimic asemănare,
Ca aerul ne este de vital,
Când plânge el, pe toţi în somn ne doare,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.
...
Identitatea noastră e jucată,
Neruşinat, la mese de scandal,
Şi noi mai iute am muri odată,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.
...
O lance-n codrii noştri mai rămâne,
Sub forma unui mugure total,
Deşteaptă-te, deşteaptă-te, române,
Dar nu putem trăi fără Ardeal.

El este cifrul nostru fără saţiu
Ce-aruncă-n aer orice cod vamal,
E taina noastră, peste timp şi spaţiu,
Dar nu putem trăi fără Ardeal

Nimic nu e, dacă nu e Ardeal!”

E bine, din când în când, să ne aducem aminte de precedente. Ca de un apel la recuperarea memoriei. Prin 1993-1994, când, în Parlament fi ind, aminteam că iredentiştii, neorevizioniştii, separatiştii maghiari visează la defuncta Regiune Autonomă Maghiară şi vor acum alte autonomii, extinse, şi cea de-a doua limbă ofi - cială - maghiară, eram înjurat, copios, de unii deputaţi. Azi, în faţa dovezilor, ce mai zic?