Andreescu - un destin aparte…

Personalitatea impunătoare a unora dintre artiştii noştri nu constă atât în bogăţia biografiei, cât în performanţele artistice înregistrate şi a valoroasei contribuţii la îmbogăţirea comorii noastre naţionale. Pe când unii au fost uitaţi, sau au rămas în istoria artei ca simplii epigoni, căci munca lor nu a avut puterea de a supravieţuii timpului şi criticilor, alţii, deşi au studiat mult în străinătate, nu au avut succes în a pune în practică învăţăturile acumulate, remarcându-se doar prin faptul că au lucrat alături de artişti străini consacraţi. Iar apoi, sunt artiştii greu încercaţi de soartă, care au şi contribuit cel mai mult la moştenirea noastră artistică. Adesea, artistul adevărat, cu sclipire de geniu, îl găsim în omul modest, dar foarte bogat din punct de vedere spiritual şi artistic. Acesta este şi cazul pictorului Andreescu.

Linii de portret

Ion Andreescu, născut la 15 februarie 1850, Bucureşti, a fost un pictor şi pedagog român, membru post-mortem al Academiei Române (1948). A urmat şi el cursurile Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti, condusă de Aman, iar din 1872, devine profesor la catedra de desen liniar şi caligrafie a Seminarului episcopal din Buzău. În 1873 se transferă la Gimnaziul comunal „Tudor Vladimirescu”, apoi, în 1875, la şcoala de meserii din aceeaşi localitate. La sfârşitul anului 1878 pleacă la Paris, unde frecventează cursurile Academiei libere Julian. Verile pictează la Barbizon, unde se întâlneşte cu Nicolae Grigorescu, şi în alte aşezări rurale. Scurta sa biografie, marcată de boală şi de condiţiile materiale modeste, e mult îmbogăţită de vocaţia pentru artă, caracterizată printr-o descoperire târzie a necesităţii exprimării artistice, care a dus la conturarea unei opere importante ca extensie, matură, unitară, de altfel, ca sentiment, atitudine şi calitate, cu caracter definit, lipsit de ezitări artistice. Pasionat de cuceririle impresioniste, Andreescu s-a bucurat de cea mai fertilă etapă creativă, cu realizări semnificative în perioada petrecută la Barbizon.

Scurtă istorie a Şcolii de la Barbizon

Şcoala de la Barbizon a reunit un grup de pictori francezi la mijlocul secolului al XIX-lea. Numele vine de la mica localitate Barbizon, situată la sud de Paris, în apropierea pădurii din Fontainebleau care devine locul preferat de întâlnire şi de creaţie al artiştilor, devenind astfel leagănul unei şcoli de pictură. Membrii fondatori ai acestei şcoli au fost Jean-Baptiste Camille Corot, Théodore Rousseau, Jean-François Millet şi Charles François Daubigny, la care se alătură încă un mare număr de alţi artişti, printre care şi maestrul Nicolae Grigorescu. Ca rezultat al operelor lor, peisajul francez se înnobilează. La influenţa peisagiştilor olandezi şi englezi, artiştii barbizonieni situează în prim-plan pictura de atmosferă, renunţând în mare parte la stilul clasicist.
Termenul a apărut pentru prima dată în istoria picturii în anul 1890, datorită lucrării criticului de artă scoţian David Croal Thomson, intitulată „The Barbizon School of Painters”. De atunci, termenul a fost pus sub semnul întrebării de mulţi critici de artă, care contestă ideea că ar fi existat o adevărată „şcoală” de pictură în Barbizon, fiind vorba, de fapt, de un grup de artişti cu stiluri foarte diferite şi din epoci diverse, care au descoperit ca sursă de inspiraţie peisajele oferite de pădurea din Fontainebleau şi din împrejurimile sale.
Dar începând cu anul 1820, tot mai mulţi pictori sosesc la Barbizon, localitate care a devenit cunoscută datorită frumuseţii sale naturale. Barbizonul devine, în scurt timp, locul de întâlnire a tinerei generaţii de artişti. Aici se leagă prietenii şi se desfăşoară discuţii aprinse. Tendinţa comună este întoarcerea la peisagistică, mai ales sub influenţa picturii flamande. Artiştii nordici, Pieter Bruegel cel Bătrân şi Jacob van Ruisdael, foarte apreciaţi, sunt cei care au reuşit să redea în tablourile lor mai bine decât oricine atmosfera autentică a satului. Rousseau, unul din cei mai importanţi membrii ai şcolii barbizoniene, considerat fondator al ei, avea multe tablouri în acvaforte ale acestor artişti. O altă importantă sursă de inspiraţie pentru barbizonieni este arta peisagistică engleză, în special creaţiile lui John Constable, care şi-a expus la Salonul din Paris, în 1824, tabloul intitulat „Căruţă cu fân”. Pictorii din Barbizon adoptă acuarela reactualizată de peisagiştii englezi, deoarece această tehnică este foarte potrivită pentru pictura în „plein-air”.
Ceea ce uneşte grupul barbizonian, în afară de cele amintite, este şi răzvrătirea împotriva autoritarismului: refuză academismul, dar şi romantismul. Împreună organizează expoziţii cu vânzarea propriilor tablouri şi editează un ziar propriu. În hanul lui Père Ganne, refugiul preferat al artiştilor, au loc discuţii aprinse privind actualităţile în artă şi literatură. Théodore Rousseau explică astfel concepţiile despre pictură: „Arta noastră reuşeşte să atingă patosul, sentiment pe care ne străduim să îl găsim prin sinceritatea portretului, prin prisma adevărului dur. Ne străduim să studiem cu toată inima, visăm viaţa şi nu copiem ceea ce vedem cu precizie matematică, ci simţim şi explicăm lumea reală, fiind condamnaţi să nu o putem ocoli”.
Influenţa barbizonienilor depăşeşte în curând graniţele Franţei. La Barbizon sosesc artişti din nordul Europei şi din Statele Unite ale Americii. Pictorul român Nicolae Grigorescu descoperă localitatea Barbizon în 1862, unde rămâne pentru câţiva ani. Sosesc la Barbizon pentru un popas mai scurt şi pictori cehi, maghiari, elveţieni, belgieni şi polonezi. „Şcoala” de la Barbizon se deschide pentru lumea întreagă, şi deschide, totodată, drumul pentru impresionism.

Emoţie, patos, melancolie...

„Printre pictorii români, cu siguranţă nu există personalitate mai atrăgătoare ca a lui Andreescu şi destin mai plin de înţelesuri ca al său. El, de fapt, a orientat definitiv arta românească.” Cuvintele aparţinând lui Jacques Lassaigne, unul dintre criticii de artă francezi care s-a ocupat cu pasiune şi interes de arta românească, par a fi revelatoare pentru locul deţinut de Andreescu în dezvoltarea artei româneşti moderne şi, în egală măsură, pentru modul cum a pătruns marele pictor în circuitul valorilor europene. „Stejarul lui Andreescu” încă mai rezistă vremurilor şi se găseşte în Parcul Crâng din Buzău. Botanişti şi iubitori de natură îl îngrijesc pentru a-i prelungi viaţa. Deşi a trăit doar 32 de ani, Ion Andreescu a lăsat o operă care demonstrează că este un pictor de un excepţional talent. Creaţia sa se numără în câteva sute de tablouri: naturi statice, flori, portrete şi mai ales peisaje. Pictura sa are un caracter profund, grav şi meditativ, asemeni personalităţii sale, căutând astfel a se oglindi în operă, a-şi găsi „vocea”, un limbaj propriu cu care să se adreseze lumii în ideea de a se face înţeles. În lucrarea „Stejarul”, una din capodoperele sale, putem regăsi întreaga emoţie, patosul reţinut, temperamentul plin de melancolie al artistului. S-a afirmat inclusiv că e primul pictor român cu adevărat modern, fiind în acelaşi timp unul dintre punctele de referinţă atunci când vorbim despre tradiţia artei româneşti. Pictorul s-a stins pe 22 octombrie 1882, la Bucureşti.

Categorie: