Ardealul, după Dictatul de la Viena (III)

Pe acelaşi plan al încercărilor menite a menţine în atenţia opiniei publice internaţionale problema Transilvaniei de Nord se înscrie şi declaraţia transmisă de Guvernul român secretarului de stat al SUA, Cordell Hull, la 4 septembrie 1941, prin care se arată că România intră în război doar pentru a redobândi teritoriile pierdute în vara anului 1940, că nu are niciun fel de pretenţii teritoriale faţă de URSS şi că problema prioritară a politicii naţionale o constituia redobândirea Transilvaniei de Nord.
În primii ani ai războiului, relaţiile româno-germane s-au desfăşurat pe coordonatele normale pentru un astfel de tip de alianţă. Contradicţiile ivite chiar de la început, inerente de altminteri, nu au produs îngrijorare la nivelul factorilor de decizie din cele două state. Succesele militare germane puteau constitui, în această etapă, o garanţie pentru cererile lui Ion Antonescu, axate, în principal, pe reintegrarea teritoriilor româneşti pierdute prin Dictatul de la Viena.

Reîntregirea teritorială - obiectiv prioritar

Pe planul luptei diplomatice pentru redobândirea acestor teritorii s-au evidenţiat, în egală măsură, Mihai Antonescu şi Ion Antonescu. Mihai Antonescu, titularul Ministerului Afacerilor Străine în perioada 29 iunie 1941 - 23 august 1944, a fost cel care a coordonat munca echipei de specialişti din cadrul ministerului, care a avut ca principală sarcină pregătirea materialului necesar pentru o viitoare conferinţă a păcii. Toate întâlnirile româno-germane la nivel înalt sau la nivelul miniştrilor de Externe au atins, inevitabil, şi problema Transilvaniei. „În special Mareşalul Antonescu nu obosea niciodată afi rmând că românii erau de origine romană, că România era o ţară europeană, o insulă europeană în marea slavă şi că Transilvania era stânca cea mai mare a insulei” (cf. Gh. Buzatu).
Chiar de la prima întâlnire dintre Antonescu (foto, stânga) şi Hitler (foto, dreapta), conducătorul Statului Român a pus problema foarte tranşant, arătând nedreptatea Dictatului de la Viena, faptul că pământul Transilvaniei „a aparţinut României în istoria lui şi n-a fost niciodată divizat. El a susţinut teza aceasta cu unele date istorice şi a dezminţit, de asemenea, faptul că secuii ar putea fi consideraţi unguri. Se sublinia că, desigur, România va sta acum liniştită, dar la încheierea păcii generale, ea îşi va ridica imediat din nou glasul pentru a obţine dreptatea şi a făcut aluzie la faptul că el consideră posibilă o soluţionare satisfăcătoare a problemelor pe baza unui schimb de populaţii între Ungaria şi România”.
În memoriile adresate guvernelor german şi italian la 23 aprilie 1941 şi 15 septembrie 1941, se sublinia faptul că România nu considera defi nitivă graniţa trasată la Viena. În cadrul vizitei lui Mihai Antonescu la Berlin, în noiembrie 1941, s-a înmânat părţii germane un nou memoriu cu privire la situaţia românilor din Transilvania. Cu această ocazie, Mihai Antonescu a fi xat, faţă de Joachim von Ribbentrop, coordonatele principale ale activităţii sale diplomatice pentru realipirea Transilvaniei, de la care nu s-a abătut până la momentul fi - nal: „Consider ca o datorie elementară, domnule ministru, acum când mă primiţi la Berlin în vizită ofi cială şi când discut cu dumneavoastră problemele neamului românesc, să vă afi rm simplu şi lămurit că actul de la Viena din 1940 este un act născut mort. [...] Că acest act nu va putea să rămână niciodată în picioare pentru că poporul român îl va călca în picioare, dacă nu se va putea altfel”.
Este adevărat că Mihai Antonescu era perceput defavorabil la Berlin, mai ales în comparaţie cu omologul său ungur, iar această apreciere a infl uenţat tot timpul tratamentul aplicat ambelor ţări de către Guvernul Reichului.
Pe lângă problema atrocităţilor la care autorităţile maghiare supuneau populaţia românească din teritoriile cedate, Guvernul român atrăgea atenţia asupra faptului că Ungaria retrăgea permanent trupe de pe front. Acest fapt era confi rmat şi prin luările de cuvânt din Camera maghiară din 12 noiembrie 1941, când un deputat sublinia faptul că „trebuie să dispunem de o armată desăvârşit înarmată şi instruită de 1,5 milioane oameni. Cred că sunteţi de acord că acestor forţe militare nu le este îngăduit să se macine înainte de vreme”. (va urma)

dr. Vlad Hogea
(Bucureşti)