Ardealul, după Dictatul de la Viena (IV)

La întâlnirea din 11 februarie 1942, Ion Antonescu a solicitat Führerului să impună Ungariei, din moment ce acesteia îi fusese dată satisfacţie la Viena, să-şi angajeze în mai mare măsură forţele pe Frontul de Est. Cu atât mai mult se impunea această necesitate cu cât, la 7 noiembrie 1942, Horthy reitera ideea, afi rmând că „avem nevoie de o armată cu putere de şoc [...] pentru a termina lupta cu victoria dreptăţii maghiare”. Se cunoştea deja foarte bine ce însemna, în termeni naţionali şi teritoriali, „dreptatea maghiară”!
Guvernul român sublinia faptul că slăbirea potenţialului militar punea România în stare de inferioritate faţă de Ungaria. Luând în considerare evoluţiile politice şi militare ulterioare, nu putem să nu ne întrebăm dacă nu acesta era, de fapt, scopul urmărit de Germania, care, astfel, putea exercita un şantaj politic şi economic asupra României, pentru a o menţine în alianţă fără probleme! De altfel, în memoriul din 11 aprilie 1943, Mihai Antonescu acuza direct Reichul pentru Arbitrajul de la Viena şi pentru urmările pe care acesta le avea şi le mai putea avea asupra României. Germania, având nevoie de linişte în regiune şi de concursul militar al tuturor aliaţilor, a încercat o aplanare a divergenţelor dintre Ungaria şi România, mai ales în condiţiile în care se constata o nouă escaladare a tensiunilor; cu ocazia cuvântării ţinute de ministrul Apărării Naţionale din România se vorbea clar despre „mutilarea sfi ntelor şi legitimelor frontiere ale României”. Ungaria a considerat, în aceste condiţii, că „armistiţiul de presă” impus de Germania, în 1941, a fost încălcat. S-a ajuns, astfel, la formula constituirii unei comisii mixte germano-italiene.

O comisie care nu rezolvă nimic

Cu privire la poziţiile maghiare şi române faţă de această comisie, se menţin divergenţele. În vreme ce istoricii români (de exemplu: Petre Ţurlea) susţin faptul că ea a fost instituită la iniţiativa părţii române, punctul de vedere german este contrar. G. Stelzer afi rmă că: „În timp ce această propunere a fost acceptată imediat de Guvernul ungar, primirea ei a întâmpinat difi cultăţi considerabile la Mareşalul Antonescu. Îmi este clar în memorie cum a reacţionat Mihai Antonescu, după vizita lui Killinger şi a însărcinatului cu afaceri italian, la rugămintea acestora de a fi primiţi de mareşal. El s-a mulţumit să preia în formă scrisă textul declaraţiei ambelor guverne, fără să spună ceva despre el. Nu putea indica o dată certă pentru primirea la Mareşal. Am revenit după aceea de mai multe ori cu aceeaşi întrebare, la care Mihai Antonescu, înainte de toate, m-a lăsat să întrevăd că n-ar avea niciun rost să vorbesc cu Mareşalul, mai ales despre această chestiune”. Diplomatul german lasă să se înţeleagă, totuşi, că de această atitudine ar fi vinovat doar Mihai Antonescu, întrucât, în urma discuţiilor dintre Antonescu şi Killinger, s-a dat asentimentul pentru înfi inţarea comisiei speciale propuse de Germania şi Italia, cerându-se, totuşi, ca aceasta să nu fie întemeiată pe „arbitrajul” de la Viena, ci pe Pactul Tripartit.
În ciuda tuturor demersurilor întreprinse, România nu a putut obţine, până în august 1944, vreo promisiune a Führerului pentru anularea concretă a Dictatului de la Viena, ci doar promisiuni şi asigurări. La ultima întrevedere pe care Ion Antonescu a avut-o cu Hitler, la 5 august 1944, conducătorul Statului Român a dorit să primească, printre altele, o serie de asigurări legate de „chestiunea privitoare la atitudinea viitoare a Ungariei şi ce se va petrece în spaţiul ungar în viitorul apropiat”. Răspunsul lui Hitler conţinea „o garanţie absolută că nu se va întâmpla nimic”, că va interveni decisiv „în cazul celui mai mic pericol” (cf. Gh. Buzatu).
Faptul că reîntregirea graniţelor României Mari a fost obiectivul fundamental al lui Ion Antonescu, al regimului pe care l-a condus, şi pentru care trebuiau întreprinse orice fel de demersuri şi sondate toate posibilităţile de alianţă, rezultă şi din faptul că şi din partea reprezentanţilor Naţiunilor Unite se primiseră asigurări că, în cazul unui armistiţiu, Dictatul de la Viena avea să fie anulat.
În Condiţiile de armistiţiu prezentate de URSS României, comunicate ministrului român la Stockholm de către un ofi cial sovietic, se precizează, printre altele: „În al patrulea rând: Guvernul sovietic consideră judecata Arbitrajului de la Viena ca fi ind injustă şi este de acord să întreprindă acţiuni comune cu România împotriva ungurilor şi germanilor, pentru realipirea celei mai mari părţi din Transilvania la România. Acest lucru va fi confi rmat (realizat) la reglementarea păcii”. Celelalte teritorii pierdute în 1940 rămâneau, însă, dezlipite de trupul Ţării...

dr. Vlad Hogea
(Bucureşti)