Ardealul pământ românesc (C)

„Politica de abstenţiune şi pasivitate pe care o îmbrăţişase enorma majoritate a românilor, a dat putinţă ungurilor să-şi exercite, aproape nestingheriţi, planurile lor de maghiarizare, iar împăratul Franz Iosif întratât era de infl uenţat de consilierii unguri, încât ori de câte ori primea o delegaţie de români, li se adresa acestora cu un ton de mustrare, imputândule că nu sunt destul de docili faţă de politica ungară, ei care îi făcuseră din pasivitate şi din docilitate o dogmă politică.
Este foarte probabil că ceea ce i-a determinat pe românii din Transilvania să adopte o politică absenţionistă să fi fost sistemul electoral, caracterizat de înşişi unguri („Pester Lloyd”) drept o „adevărată babilonie, erijată în lege”.
Participarea românilor la alegeri este îngrădită de nesfârşite dispoziţii şicanatorii, tinzând toate la mistificarea reprezentanţei electorale din regiunile pur româneşti. Astfel, de unde în regiunea secuiască, pentru alegerea unui deputat erau sufi ciente 4-5.000 voturi, în regiunea românească abia 40.000 şi câteodată chiar 50.000 alegători erau necesari pentru alegerea unui deputat.
În aceste condiţii, Kalman Tisza, şeful partidului, aşa-zis liberal, fl ancat la Ministerul de externe austroungar, de ungurul Andrassy, a putut guverna ca un adevărat despot timp de 15 ani, de la 1875 până la 1890. Există dictaturi care recunosc în mod formal caracterul autoritar al guvernării lor, justifi cându-l doar prin necesităţi imperioase. Ungurii, dimpotrivă, aplicau în ţară metodele cele mai despotice de guvernare şi peste hotare ţineau să apară drept campioni ai libertăţii integrale. Fariseismul metodelor din 1848 se repeta în toate fazele evoluţiei istorice maghiare.
Astfel, în 1868, ungurii votează o lege a naţionalităţilor în care cele mai liberale principii sunt concretizate în texte precise şi categorice. Expunerea de motive poate fi citată ca exemplu de largheţă în privinţa tratamentului faţă de naţionalităţi. Ar fi fost însă prea frumos pentru ca să fi e adevărat.
Totul nu era, însă, decât praf aruncat în ochii mulţimii. Liberala şi atât de mărinimoasa lege a naţionalităţilor n-a fost aplicată niciodată în practică. Unele din dispoziţiile acestei legi au fost pur şi simplu abrogate, altele au căzut cu timpul în desuetudine, din cauză că ele au rămas de la început literă moartă.
Ceea ce era însă peste măsură de revoltător, era cinismul fără egal, cu care ungurii se împăunau cu dispoziţii de favoare, care încetaseră să mai aibă valoare legală şi care erau astfel ca şi inexistente.
Seton-Watson, un bun cunoscător al stărilor de fapt din fosta monarhie austro-ungară, citează în Istoria Românilor, o seamă de exemple din legea naţionalităţilor care învederează fl agranta contradicţie care exista între metodele preconizate de unguri în teorie şi cele aplicate de ei în practică.
În special în domeniul şcolii, contradicţia era mai accentuată.
După ce în cuvinte mari autorii legii naţionalităţilor au proclamat „necesitatea de a asigura tuturor cetăţenilor, de orice naţionalitate, posibilitatea de a se instrui în limba lor maternă”, ungurii au dezlănţuit o acţiune de maghiarizare prin şcoală, care ameninţa românismul în însăşi fi inţa lui. Şcolile deveneau din ce în ce mai mult instrumente ale operei de maghiarizare. La început, maghiarizarea a atins numai învăţământul superior, pentru ca în cele din urmă ea să se întindă şi asupra şcolilor elementare.
În 1879, ministrul Trefort, olandez maghiarizat, depune în Parlament o lege tinzând la maghiarizarea şcolilor elementare. Românii din toate provinciile stăpânite de unguri, în faţa înverşunării crescânde a guvernanţilor maghiari, îşi strâng rândurile.
„Suntem aici şi vom rămâne aici stâncă eternă a unui popor fi xat pe acest pământ de Dumnezeu însuşi”, declara Ioan Hodoş, în momentul în care parlamentul ungar vota legea pentru grăbirea deznaţionalizării milioanelor de români transilvăneni.”
(va urma)

„Patriotismul nu-i brăţară sau papion sau pălărie. Să-l porţi sau nu. Să ţi se pară că-ţi vine sau nu-ţi vine, ţie. Te naşti cu el. Ţi-e-n datul sorţii. N-ai cum să-l lepezi de pe tine. Îl porţi ca pe-o cămaş-a morţii, nu-l cumperi de la curţi străine. Şi de vândut n-ai cum să-l vinzi. E un fel de suferinţă crestată dureros pe grinzi de sufl et vechi şi de credinţă. Aud şi văd, citesc şi tac cuprins de-o silă ancestrală. Plâng de ruşine c-am fost dac şi c-am ajuns acum zăbală în gura ştirbă a nu ştiu cui, care-mi molfăie mândria şi-mi bate lacrimile-n cui şi-mi răstigneşte poezia.”
(Tudor Gheorghe)