Ardealul pământ românesc (CI)

Epoca memorandistă

„În 1881, la Conferinţa de la Sibiu, Partidul Naţional Român din Transilvania îşi revizuieşte programul de până atunci, înscriind în fruntea revendicărilor româneşti, autonomia Transilvaniei. Totodată, partidul hotărăşte ca între cele două metode de luptă preconizate de conducătorii românimii, metoda revoluţionară (activism politic - n.n.) şi aceea a moderaţiunii (rezistenţă pasivă - n.n.), să o aleagă pe aceasta din urmă, menţinându- şi credinţa că într-o zi dreptele lor revendicări vor găsi un ecou în sufl etul împăratului Franz Iosif.
Conferinţa a decis, de asemenea, să întocmească un memoriu în limba franceză cu scopul de a aduce la cunoştinţa popoarelor din Occident, „suferinţele teribile pe care le îndură românii din Transilvania şi persecuţiile la care ei sunt supuşi”. Memorandum (Memorialul - n.n.) a apărut la Paris în anul 1883 şi a produs în toate cercurile intelectuale din Franţa, Anglia, Italia şi Belgia, o impresie din cele mai puternice. Era primul document privitor la tratamentul inuman la care erau supuşi de secole românii ardeleni, care apărea dincolo de hotarele monarhiei austro-ungare. Pentru prima oară Occidentul este chemat să ia poziţie în faţa rechizitoriului pe care românii îl îndreptau împotriva metodelor feudale, împământenite de guvernanţii din Budapesta şi pe care - expresia este a lui Seton Watson - „ungurii vroiau să le eternizeze în Transilvania, în dispreţul evoluţiei normale a instituţiilor politice din ţările apusene”.
Peste câţiva ani, studenţii universităţilor din Iaşi şi Bucureşti au publicat, la rândul lor, un memoriu amplu, destinat străinătăţii, în care se descriau amănunţit toate fazele tragediei existenţei românilor din fosta provincie Dacia, ajunsă sub dominaţia ungurilor.
În Franţa, în special, memoriul a dezlănţuit un adevărat val de simpatie pentru cauza românilor transilvăneni. Asociaţia generală a studenţilor francezi, luând în considerare memoriul, a reamintit cu acel prilej faimoasele cuvinte ale lui Montesquieu: „Există un cod penal şi pentru popoare ca şi pentru indivizi!”. Presa, la rândul ei, vestejea în cuvinte aspre feudalismul metodelor de guvernare maghiară.
În Belgia, profesorul Louis van Keymeilen din Anvers îşi termina cu aceste cuvinte impresionantul său articol publicat în «La Precurseur » din Anvers:
„Europa occidentală nu trebuie să uite că rasa română este santinela avansată a civilizaţiei în Orient şi în virtutea acestui titlu, această Europă nu poate să privească cu indiferenţă ceea ce se petrece în acest moment la poalele Carpaţilor”. Ungurii se grăbiră să publice un răspuns în acest Memoriu românesc invocând legile lor democratice, Constituţia liberală şi toate celelalte argumente cunoscute din panoplia propagandei maghiare în străinătate. Răspunsul era, de asemenea, plin de injurii la adresa românilor transilvăneni.

„Replica”

Studenţimea românească transilvăneană nu a putut rămâne indiferentă în faţa cinicei deformări a realităţii, cuprinsă în răspunsul unguresc.
Ea publică o replică la răspunsul unguresc în limbile română, franceză, germană, engleză şi italiană.
„Această replică, spune George Moroianu, a fost scrisă cu un admirabil bun simţ politic şi cu o metodă de documentare unică în genul ei, bazată pe legile şi datele statistice ofi ciale ale statului ungar.”
Era un act de curaj excepţional, cunoscută fi ind mentalitatea cercurilor conducătoare din Transilvania.
„Apariţia Replicii, continuă George Moroianu, a produs o enormă senzaţie în Ungaria, căci nici presa maghiară, nici guvernul ungar nu se aşteptau la acest act de curaj al tinerimii româneşti care brava furia şi răzbunarea autorităţilor.”
Fiind deschisă o anchetă judiciară împotriva autorilor Replicii, toţi studenţii români din universităţile ungureşti se declară solidari cu conţinutul ei.”
(va urma)

„Patriotismul nu-i brăţară sau papion sau pălărie. Să-l porţi sau nu. Să ţi se pară că-ţi vine sau nu-ţi vine, ţie. Te naşti cu el. Ţi-e-n datul sorţii. N-ai cum să-l lepezi de pe tine. Îl porţi ca pe-o cămaş-a morţii, nu-l cumperi de la curţi străine. Şi de vândut n-ai cum să-l vinzi. E un fel de suferinţă crestată dureros pe grinzi de sufl et vechi şi de credinţă. Aud şi văd, citesc şi tac cuprins de-o silă ancestrală. Plâng de ruşine c-am fost dac şi c-am ajuns acum zăbală în gura ştirbă a nu ştiu cui, care-mi molfăie mândria şi-mi bate lacrimile-n cui şi-mi răstigneşte poezia.”
(Tudor Gheorghe)