Ardealul pământ românesc (CII)

Condamnarea lui Aurel Popovici

„Pentru a nu dezlănţui însă un scandal politic, ungurii au limitat urmărirea judiciară numai împotriva unuia dintre autorii acestui memoriu, şi anume împotriva doctorului Aurel Popovici.
Condus între baionete de la Predeal la Cluj, ca un simplu borfaş, domnul Popovici a fost condamnat de juriul şovin din acest din urmă oraş, la 4 ani închisoare şi la o amendă de 5.000 fl orini, ceea ce constituia o sumă enormă pentru acele vremuri.
Comandantul Juriului de la Cluj avea să devină într-o zi cel mai intim sfătuitor al arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul prezumtiv al Tronului austro-ungar, eroul tragediei de la Sarajevo. Pentru a ne forma o idee despre felul cum privea Apusul stările de fapt din Ungaria din acea vreme şi despre reacţia produsă în Occident de procesul intentat lui Aurel Popovici, e sufi cient să spicuim două pasagii din presa apuseană de atunci:
„Acest proces, scrie Felix Leseur, în «La Republique Francaise » (ziarul lui Jules Meline) din 2 septembrie 1893, va rămâne în istoria contemporană a Europei, ca unul dintre cele mai triste exemple de ceea ce poate înfăptui tirania şi brutalitatea unui popor, dornic să aservească cu orice preţ un alt popor”, iar în alt loc acelaşi jurnalist taxează continuele procese intentate fruntaşilor români din Transilvania drept: „comedii judiciare ungureşti”.
În aceeaşi zi, ziarul «Il Foro Romagnolo», care apărea la Ravenna, scria: „Sacrifi ciul acestor generoşi campioni (patrioţii români), va contribui în mod puternic la schimbarea stărilor de lucruri din Regatul Sfântului Ştefan, acest edifi ciu de formă monstruoasă, în care dreptul, justiţia şi morala sunt sufocate de o hegemonie crudă şi tiranică”.
Condamnarea lui Aurel Popovici nu a fost de natură să-i descurajeze pe români, ci, dimpotrivă, i-a determinat să ducă lupta mai departe cu forţe sporite. Românii se hotărăsc să facă apel la bunele simţăminte ale împăratului. În acest scop, ei redactează un Memorandum, pe care 300 de delegaţi ai românilor din Transilvania urmează să-l prezinte lui Franz Iosif. Cei 300 de delegaţi, în frunte cu avocatul Ioan Raţiu din Turda, pleacă la Viena, dar acolo Franz Iosif, cedând presiunilor maghiare, refuză să primească delegaţia. Plicul conţinând Memorandum-ul românesc ajunge, totuşi, în mâinile împăratului, care, fără a-l deschide, îl trimite Ministrului de Interne ungur din acele vremuri, Hieronymyi Karoly, care, la rândul său, îl trimite mai departe, fără a-l deschide, Arhivei de Stat din Budapesta, spre păstrare.
În modul acesta erau luate în considerare justele revendicări ale celor 3.000.000 de români transilvăneni în liberala monarhie austro-ungară!
Printr-una din acele curioase împrejurări pe care le creează o soartă implacabilă, plicul „refuzat” al plângerilor româneşti a ajuns din nou în mâinile românilor după un sfert de veac, când armatele române au intrat victorioase în Budapesta - citadela orgoliului maghiar.
La reîntoarcerea în Transilvania, membrii delegaţiei române au avut de suferit enorme vexaţiuni. Mulţi dintre ei au fost chiar victima unor agresiuni violente; casa domnului Raţiu, preşedintele Partidului Naţional Român şi conducător al delegaţiei de la Viena, a fost avariată, iar fruntaşul român abia a putut scăpa cu viaţă, refugiindu- se la Sibiu.
Fiindu-le refuzat dreptul elementar de a petiţiona, garantat în mod expres de Constituţia pe care guvernanţii de al Budapesta o exhibau la orice ocazie - fi indu-le refuzată până şi cinstea de a li se citi, dacă nu şi rezolva, cererile lor, românii difuzau textul Memorandum- ului în străinătate.
În faţa procedeului, unic prin inechitatea lui, românii apelau la conştiinţa universală, nu spre a cere sprijin străinătăţii, ci pentru a aduce la cunoştinţa Europei civilizate, metodele de strigătoare intoleranţă ale conducătorilor maghiari, care în străinătate se sforţau să treacă drept campioni ai libertăţii.”
(va urma)

„Patriotismul nu-i brăţară sau papion sau pălărie. Să-l porţi sau nu. Să ţi se pară că-ţi vine sau nu-ţi vine, ţie. Te naşti cu el. Ţi-e-n datul sorţii. N-ai cum să-l lepezi de pe tine. Îl porţi ca pe-o cămaş-a morţii, nu-l cumperi de la curţi străine. Şi de vândut n-ai cum să-l vinzi. E un fel de suferinţă crestată dureros pe grinzi de sufl et vechi şi de credinţă. Aud şi văd, citesc şi tac cuprins de-o silă ancestrală. Plâng de ruşine c-am fost dac şi c-am ajuns acum zăbală în gura ştirbă a nu ştiu cui, care-mi molfăie mândria şi-mi bate lacrimile-n cui şi-mi răstigneşte poezia.” (Tudor Gheorghe)