ARDEALUL PĂMÂNT ROMÂNESC ( - CIXI - )

Regele Carol I şi românii ardeleni

„Sufletul acestei politici de apropiere de Austro-Ungaria (de care România era, de altfel, legată printr-un tratat formal de alianţă militară) era însuşi regele Carol I (foto), a cărui atitudine de loialism faţă de Puterile Centrale s-a manifestat şi prin faimosul Consiliu de Coroană din 3 august 1914, când, împotriva voinţei exprimate de rege, România s-a declarat neutră.
„S-a afirmat de multe ori, zice domnul George I. Brătianu în Politica externă a regelui Carol I, că această discuţie dramatică (din Consiliul de Coroană), a creat pentru regele Carol un veritabil caz de conştiinţă şi că Hotărârea Consiliului de Coroană a grăbit sfârşitul său.”
Cum se poate, deci, susţine, cu bună credinţă, că România şi în special că regele ei, Carol I de Hohenzollern, au subminat bazele monarhiei austro-ungare prin sprijinul acordat naţionalităţii româneşti asuprite din Transilvania...?
Este cea mai sfruntată negare a evidenţei şi a adevărului istoric. Dar oare adevărul constituie el un obstacol în calea propagandei maghiare?
Domnul Horvath şi ceilalţi ejusden farinae ştiu prea bine că nici regele României, nici guvernele Regatului Român şi nici chiar opinia publică românească, înflăcărata opinie publică românească, pe care soarta românilor de dincolo de munţi o făcuse să-şi manifeste în mod călduros solidaritatea faţă de fraţii transilvăneni asupriţi în chipul cel mai neomenos, nu au reclamat niciodată dezlipirea Transilvaniei de monarhia austroungară şi alipirea ei la România.
Până şi Dimitrie Sturdza, ale cărui atacuri violente împotriva ungurilor provocaseră protestul guvernului de la Budapesta, declara în chip formal că „nicio persoană rezonabilă din România nu visează să cucerească Transilvania”.
Sensibili la suferinţele românilor transilvăneni, românii de dincoace de munţi, liberi de a-şi formula păsurile, reclamau pentru fraţii lor ardeleni, a căror libertate de exprimare era încătuşată de casta conducătoare a maghiarilor unguri, doar „egalitatea completă cu naţiunea ungară, libertatea de a se adresa împăratului şi încetarea acţiunii de maghiarizare” (D. Sturdza).
Profesorii de la Budapesta le ştiu prea bine toate acestea, dar pentru a apărea în ochii străinătăţii în ipostaza de victime, denaturează cele mai elementare şi mai simple evenimente.” (va urma)