ARDEALUL PĂMÂNT ROMÂNESC (CVII)

„Este lesne de imaginat cât de puternică a fost surescitarea pe care a provocat-o în rândurile transilvănenilor români verdictul Curţii cu Juri din Cluj, judecând după profunda impresie pe care acest verdict a propus-o în ţările îndepărtate din Occidentul Europei.
Temându-se de o reacţie din partea atât de asupritei naţiuni române, ungurii au sporit mai mult încă măsurile de opresiune, întărind în acelaşi timp aparatul poliţienesc, pentru a împiedica şi, la nevoie, a înăbuşi în faşă orice încercare de cucerire a libertăţii naţionale româneşti.
Neavând posibilitatea de a dezvălui opiniei publice de la tribuna Parlamentului starea de inferioritate manifestă în care se zbătea marea masă a poporului român, şi aceasta din cauza greşitei politici de pasivitate şi de abstenţiune, strânşi în cercul de fi er al măsurilor extrem de riguroase privitoare la represiunea poliţienească, măsuri care paralizau orice tentativă de manifestare colectivă, românilor nu le mai rămânea decât calea protestelor şi a revendicărilor prin presă. Au fost însă sufi ciente primele manifestări româneşti pe acest tărâm, pentru ca imediat ungurii „liberali” să dezlănţuiască o acţiune violentă, menită să înăbuşe orice veleitate de afi rmare naţională pe calea presei. Atât de grele erau condiţiile de existenţă ale unei gazete româneşti în Transilvania, încât românii s-au văzut nevoiţi să facă să apară ziarele lor la Arad (din punct de vedere administrativ unguresc Aradul făcea parte din Ungaria şi nu din Transilvania) şi chiar… la Budapesta.
Teroarea dezlănţuită împotriva ziariştilor care aveau curajul să proclame făţiş revendicările româneşti de libertate şi egalitate socială, era însă atât de violentă, încât ea era de natură să descurajeze pe foarte mulţi intelectuali, bine intenţionaţi, îndemnându-i să renunţe la exprimarea prin presă a durerilor poporului român.
Teroarea n-a reuşit însă să înăbuşe cu desăvârşire strigătul de revoltă al românilor împotriva nedreptăţii care dura de un mileniu.
Dovada ne-o face numărul din ce în ce mai mare de condamnări pentru delicte de presă şi delicte politice, la care au fost supuşi românii transilvăneni cu începere de la 1884. Prin graţia Curţilor cu Juri şi a tribunalelor ungureşti, 107 români au fost condamnaţi să ispăşească 63 de ani închisoare în deceniul de la 1884 la 1894. Ei nu s-au descurajat însă, şi au continuat să proclame dreptul la o viaţă liberă a congenerilor lor. Alte 255 condamnări, de data aceasta întrunind 134 de ani închisoare, au venit să confi rme teroarea şi să înăbuşe revolta în deceniul care a urmat.
Odată porniţi pe povârnişul patimilor oarbe, nimic nu-i mai putea opri pe unguri de la nefasta lor operă de împilare. Închisorile gemeau de deţinuţi politici români, care erau trataţi la fel cu cei mai odioşi criminali de drept comun.
Iată ce scria Felix Leseur în «La Republique Francaise» din 22 iulie 1893, cu privire la regimul pe care ungurii îl aplicau în închisoare marelui patriot român Vasile Lucaciu: „Domnul Lucaciu, acest nobil patriot a cărui unică crimă este aceea de a lupta fără preget pentru libertăţile Transilvaniei româneşti, şi care a fost condamnat pentru acest fapt, de către tribunalele din Seghedin şi din Satu- Mare, la închisoare politică, îşi ispăşeşte pedeapsa într-o «carcero duro» din Satu-Mare. Printr-un rafi nament al cruzimii, el a fost închis în aceeaşi celulă cu un criminal de drept comun, condamnat la 30 de ani închisoare, pentru asasinat”.
După ce descrie toate chinurile la care, în mod voit, era supus părintele Lucaciu în celula sa, Laseur îşi termină articolul cu strigătul de revoltă care era şi acela al întregii Europe civilizate: „Şi această sălbăticie se petrece în centrul Europei noastre civilizate!”… al acelei Europe pe care ungurii se cred predestinaţi a o stăpâni în virtutea unei misiuni divine...!” (va urma)