ARDEALUL PĂMÂNT ROMÂNESC (CVIII)

De la Menotti Garibaldi la Dl. Horvath

„Chiar şi cei mai sinceri prieteni ai Ungariei nu şi-au putut stăpâni revolta împotriva barbariilor comise în Transilvania de urmaşii lui Arpad.
Cu ocazia Congresului Internaţional al Păcii de la Roma (1891), Menotti Garibaldi, fi ul lui Giuseppe Garibaldi, eroul naţional al Italiei, îl apostrofează pe deputatul ungur Pulzsky, cu următoarele cuvinte, care şi-au păstrat actualitatea şi în deceniile care au urmat şi din nefericire îşi mai păstrează şi astăzi o tristă actualitate: „Tatăl meu a simpatizat cauza ungurilor şi a susţinut-o crezând că ungurii vor da un bun exemplu de liberalism. Dar ungurii nu sunt demni de simpatia Italiei, pentru că ei asupresc în chipul cel mai barbar trei milioane de fraţi de-ai noştri”.
Dl. Horvath, în opusculul său polemic, destinat desigur în intenţia sa să răstoarne masiva construcţie a lui Seton-Watson închinată istoriei românilor, la fel cu toţi ceilalţi concetăţeni ai săi care s-au ocupat de problema transilvăneană, omite cu bună ştiinţă să vorbească de nesfârşita serie de prigoniri exercitate de unguri împotriva românilor din Transilvania, şi pe care înşişi prietenii Ungariei le-au taxat drept „acte barbare”. Cu acea lipsă de abilitate şi de scrupule caracteristică lucrărilor propagandiste, autorul polemicii Seton-Watson are curajul de a-i acuza pe români… că nu s-au resemnat cu soarta, pe care le-o creaseră ungurii, invadatori ai pământului fostei provincii Dacia.
Acest domn Horvath, ca şi mulţi alţi publicişti unguri contemporani, fără a nega atrocităţile pe care guvernanţii de la Budapesta le-au comis asupra românilor transilvăneni la sfârşitul secolului trecut, încearcă să disculpe oarecum pe autorii fl agrantelor injustiţii, acuzându-i pe românii liberi de dincoace de Carpaţi, de a fi dus o politică de subminare a monarhiei austro-ungare.
Profesorii de la Budapesta acuză guvernele de la Bucureşti şi pe regele Carol I, în special, de a fi încercat să producă „separarea Transilvaniei de Ungaria” (These concentric Romanian attaks were all directed against the Magyars, and their object was to separate Transylvania gradually from the Hungarian Crown).
Nimic mai inexact - nimic mai fals.
Cel mai superfi cial cunoscător al politicii externe pe care a dus-o regele Carol I, de la întemeierea regatului în 1881 şi până la izbucnirea războiului mondial, adică până la moartea sa, ştie cât de legat era monarhul României, prinţ de Hohenzollern, de Puterile Centrale.
Dl. Horvath, ca şi toţi ceilalţi scriitori unguri contemporani, ştie prea bine că românii au fost puşi de multe ori în situaţiunea de a se dezinteresa ofi cial de revendicările fraţilor lor din Ungaria, pentru a salva interesele superioare de stat ale Regatului României.
Pentru a menţine bunele relaţii cu monarhia austro-ungară, politicienii români nu o dată au fost nevoiţi să înăbuşe în ei glasul inimii, spre a-l face auzit numai pe acela al raţiunii. Opinia publică din România, pe care consideraţiunile de politică externă nu o puteau opri de a se solidariza cu suferinţele românilor de peste munţi, s-a afl at de multe ori, din această cauză, în confl ict direct cu guvernele de la Bucureşti.
Un episod din viaţa politică românească din epoca procesului Memorandum- ului este întru total edifi - cator în această privinţă.
În momentul în care furia ungurilor s-a dezlănţuit năvalnică împotriva naţiunii române din Ungaria, era la guvern în România, Partidul Conservator, sub preşedinţia lui Catargi. Conform liniei de conduită pe care şi-o impuseseră toate guvernele regelui Carol I (după intrarea României în Tripla Alianţă - n.n.), guvernul lui Catargi s-a ferit să intervină în procesul care se dezbătea la Cluj, ferindu-se totodată să ia atitudine în faţa condamnărilor aspre pronunţate de Curtea cu Juri din acel oraş. Partidul Liberal a atacat vehement guvernul conservator pentru indiferenţa pe care a manifestat-o cu privire la soarta congenerilor lor din Transilvania. A fost, însă, sufi cient ca Partidul Liberal să preia frâiele guvernării, pentru ca el să se integreze în linia politică a predecesorilor lor, atât de aspru criticaţi odinioară. Mai mult însă, Dimitrie Sturdza, şeful Partidului Naţional Liberal şi preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost pus în situaţia de a retracta, într-un discurs ţinut la Iaşi, atacurile sale împotriva Austro-Ungariei, fapt care a determinat presa din acele vremuri să-l acuze de conivenţă cu guvernul ungar al lui Banffy.” (va urma)