Ardealul Pământ Românesc ( LXIII )

„Germanii au început a fi colonizaţi în Transilvania încă din timpul lui Ştefan cel Sfânt, el însuşi căsătorit cu o principesă germană. Colonizarea s-a intensificat însă, abia sub regele Geza al II-lea, adică pe la mijlocul secolului al XII-lea (1141-1162).
După părerea istoricului Nicolae Iorga, ceea ce i-au determinat pe germanii din apus să părăsească ţara lor de baştină, pentru a veni să se stabilească în Transilvania, au fost condiţiile economice extrem de dificile din apusul Germaniei, suprapopulat faţă de posibilităţile de exploatare din acele vremuri, ale solului. Ei s-au stabilit în regiunile în care condiţiunile de existenţă erau mai uşoare, adică unde populaţia era mai rară. Aceasta este, fără nicio îndoială, sensul acelor „deşerturi” - în realitate locuri puţin populate - de care pomenesc actele de „privilegii” ale regilor Andrei al II-lea şi Geza al II-lea.
Primele grupe de germani, originari din Franconia, din Lorena şi Luxemburg şi-au creat aşezările lor în regiunile Bistriţei, ale Someşului, în Târnave şi la Sibiu. În anul 1211, regele Andrei al II-lea îi cheamă pe Cavalerii teutoni din Ţara Sfântă, spre a veni să populeze Ţara Bârsei. Ca şi ceilalţi colonişti, li s-au atribuit privilegii, menţionate în actul din 1211 şi reînnoite în anul 1222.
În acest din urmă act se face pentru prima dată menţiunea de Ţara Valahilor (Terra Blachorum), pe unde coloniştii aveau dreptul să treacă fără a plăti vamă. Bineînţeles că secuii sunt şi în aceste acte amintiţi ca o naţiune distinctă de aceea a ungurilor, care, de altfel se pare că în acea epocă lipseau din Transilvania. Actele epocii, menţionând naţiunile Ardealului, nu pomenesc într-adevăr nimic de existenţa ungurilor în provincia Transilvaniei.
Saşii, care ajunseseră, în cursul unui secol, să constituie o populaţie însemnată ca număr şi ca importanţă - şi care din anul 1224 sunt recunoscuţi de unguri, în mod oficial, ca o naţiune distinctă „unus populus” - apar şi ei în documente alături de celelalte naţii conlocuitoare: românii şi secuii. Despre existenţa ungurilor, însă, nu se face nicio menţiune. Printre alte documente, cităm ordonanţele hanului tătărăsc Cadan, privitoare la monedele cu putere circulatorie în Transilvania şi care, enumerând în mod limitativ populaţiile transilvănene, îi menţionează pe români, pe secui şi pe saşi, nepomenind absolut nimic despre existenţa ungurilor în Transilvania.
Din prima clipă a aşezării lor pe pământul Transilvaniei se pare că, de fapt, coloniştii germani originari din regiunile apusene ale Europei au dat dovezi puternice de independenţă, taxate de unguri drept „o trădare faţă de Coroana ungară”. Astfel, Cavalerii Teutoni, la câţiva ani numai după stabilirea lor în Ţara Bârsei, au fost nevoiţi să-şi părăsească aşezările, luând drumul Poloniei şi de acolo să treacă în Prusia.
Mare parte dintre coloniştii germani se ocupau cu agricultura; cea mai mare parte însă, erau lucrători, specialişti în munca din ocnele de sare, din minele de argint şi de aur, meşteşugari pricepuţi în mânuirea tuturor uneltelor şi negustori.
Acestor din urmă două categorii li se datorează înfiinţarea primelor aşezări orăşeneşti din Transilvania, după cum tot lor li se datorează şi oraşele din Ungaria propriu-zisă.
Sunt nevoiţi s-o recunoască şi ungurii. „Foarte multe dintre oraşele noastre, spune scriitorul ungur Istvan Kniesza, sunt de origine germană”.
Musafiri pe teritoriul Transilvaniei, la fel cu ungurii şi secuii, coloniştii germani s-au grăbit să facă cauză comună cu celelalte două categorii de oaspeţi nepoftiţi, pentru a putea, prin solidarizarea intereselor lor, să reducă pătura autohtonă la un rol cu desăvârşire şters: de iobagi, de serbi, pe pământul pe care odinioară fuseseră stăpâni.”

(va urma)