Ardealul pământ românesc ( LXIV )

Unio Trium Nationum

„Contra acestei situaţiuni de inferioritate, românii s-au revoltat. Prima revoltă datează din anul 1437. Consecinţa acestei revolte, repede înăbuşită, n-a fost îmbunătăţirea soartei românilor ci, dimpotrivă, o agravare a ei prin coalizarea tuturor privilegiaţilor de pe pământul Transilvaniei împotriva străbunei populaţii româneşti autohtone, coalizare efectuată cu scopul de a înăbuşi în viitor orice altă încercare a românilor de a-şi îmbunătăţi soarta lor vitregă. Capii primei revolte româneşti ardelene au fost spânzuraţi, iar ţărănimea transilvăneană a plătit cu greu tribut de sânge pe altarul libertăţii.
Alianţa celor trei naţiuni - diabolica alianţă, cum o numeşte G. Moroianu, a fost încheiată în anul 1437. Din această clipă începe adevăratul calvar al populaţiunii băştinaşe româneşti, calvar care nu avea să înceteze decât peste 480 - patru sute optzeci ani! - în 1918, pentru a reîncepe din nou, pentru o bună parte a populaţiei transilvănene, în anul 1940.
O remarcă se impune. Din faptul încheierii de către cele trei grupuri de „musafiri” de pe solul Transilvaniei a unui pact comun de luptă, se poate deduce ce forţă considerabilă constituiau, chiar şi în acele vremuri îndepărtate, românii din Ardeal. Forţa ungurilor nu era suficientă pentru a înăbuşi veleităţile de viaţă liberă ale românilor; ea trebuia conjugată în acest scop cu forţele celorlalte naţii conlocuitoare. Este o chestiune asupra căreia ar trebui să mediteze mai prelung aceia cărora li se prezintă problema românilor transilvăneni drept o problemă a unor „intruşi”, ale căror pretenţii şi revendicări sunt nejustificate (vezi în acest sens declaraţiile regentului Horthy imediat după intrarea sa… triumfală în Ardealul cedat).
Pentru a-i exclude pe români din viaţa publică, ungurii au socotit că nici „diabolica înţelegere în trei” nu este suficientă şi de aceea au mai încheiat un alt pact tot atât de bine intenţionat, aşa numitul pact al „celor patru religii”. Potrivit acestui acord cele patru religii, cărora nu le aparţineau românii, au fost decretate religii de stat (recepte), iar religia ortodoxă a românilor - a românilor creştinaţi cu multe secole înaintea ungurilor - considerată drept o religie tolerată.
A fi luteran, unit, reformat sau romano-catolic pe pământul Ardealului înseamnă a fi cetăţean privilegiat. Ortodocşii, prin însăşi natura lucrurilor, aveau să devină de o condiţie cetăţenească inferioară şi trataţi de-a lungul veacurilor drept simpli toleraţi.
Iată cum românii, naţia cea mai veche a Ardealului, au devenit prin graţia invadatorilor unguri, toleraţi în propria lor ţară şi cum religia creştinăortodoxă, cea mai veche formă a creştinismului care a înflorit în fosta provincie a Daciei romane, a devenit un simplu rit tolerat…
Ceea ce constituie însă, în mai mare măsură, tragismul situaţiei românilor transilvăneni este că ei au fost puşi în stare de inferioritate nu numai faţă de unguri, popor intrus - dar totuşi stăpânitor de fapt al teritoriului - dar chiar şi faţă de secui şi saşi, musafiri de dată recentă!
Istvan Kniezsa consideră ca un titlu de glorie pentru unguri faptul de a fi respectat egalitatea „celor trei naţiuni” şi a celor „patru religii”, când în realitate este un cap de acuzare care ar trebui să li se adreseze pentru inegalitatea pe care au creat-o milioanelor de autohtoni români.
Saşii, profitând de privilegiile care li s-au acordat şi punând la contribuţie calităţile rasei lor - spiritul de disciplină şi muncă organizată - au reuşit să-şi creeze în scurtă vreme poziţii puternice în regiunile care le-au fost atribuite. În secolul al XVIII-lea şi chiar în prima jumătate a secolului trecut (al XIX-lea - n.r.), marea majoritate a oraşelor din Transilvania mai păstra încă pecetea caracterului net germanic.”

(va urma)