Ardealul pământ românesc (LXIX )

De la unirea Făgăraşului la Unirea cea Mare

„Unul din factorii care de bună seamă au contribuit, în mare măsură, la stăruinţa nealterată a românismului transilvănean, a fost gruparea elementelor româneşti de dincolo de Carpaţi în cele două ţări, Moldova şi Muntenia.
La începutul secolului al XIV-lea reunirea cnezatelor şi voievodatelor aşa-numitei „ţări româneşti” (Muntenia) era fapt îndeplinit şi, în 1330, Basarab, fi ul lui Tihomir, învingându- i pe unguri la Posada, realizează independenţa ţării sale. Această luptă este asemuită de prof. Gheorghe Brătianu cu luptele de la Morgarten şi Sempach, care au asigurat Elveţiei independenţa ei.
Domnitorii Ţării Româneşti şi-au întins de multe ori stăpânirea asupra ţinuturilor de dincolo de Carpaţi, începând cu Vlaicu Vodă care a adăugat ţării sale posesiunea ţării româneşti transilvănene a Făgăraşului, continuând cu Mircea cel Bătrân care, pe baza posesiunilor sale efective, se intitulează „Domn, cu mila lui Dumnezeu, şi sigur stăpânitor al pământului Ungro-Vlahiei şi de dincolo de munţii Carpaţi până la pământul tătărăsc, Herţog (DUCE) al Amlaşului şi Făgăraşului, domn al Banatului dinspre apus”, şi culminând cu Mihai Viteazul care, după înfrângerea armatelor lui Andrei Bathory la Şelimbăr, lângă Sibiu, îşi face intrarea triumfală în Alba-Iulia, capitala principatului transilvănean, la 1 noiembrie 1599.
În regiunea nordică a versantului răsăritean al Carpaţilor, cnezatele româneşti sunt în acest timp reunite de către maramureşenii Dragoş şi Bogdan care, după cum se exprimă Nicolae Iorga, „au dat o nouă formă vieţii ţărăneşti pe care au găsit-o în văile Moldovei, transformând democraţia sătească într-un stat militar”.
Ştefan cel Mare, unul dintre cei mai străluciţi domnitori ai acestei ţări, supranumit şi „Atletul lui Christ” în urma succeselor repurtate în contra turcilor, şi Petru Rareş, unul dintre urmaşii săi, reunesc şi ei la Moldova, primul la sfârşitul secolului al XV-lea, cel de al doilea în cursul secolului al XVI-lea, ţinuturile transilvănene ale „Cetăţii de Baltă” şi ale „Ciceului”.
Este drept, toate aceste cuceriri teritoriale nu au fost de lungă durată, cu excepţia Amlaşului şi Făgăraşului care au fost sub stăpânirea domnilor munteni timp de mai bine de o sută de ani (1366-1478). Existenţa lor însă dovedeşte că reunirea românilor într-un singur tot a preocupat dintotdeauna pe conducătorii destinelor româneşti de pe cele două versante ale Carpaţilor.
Pe românii din Transilvania, interesul crescând pe care li-l arătau românii de dincoace de Carpaţi, i-a oţelit în lupta contra maghiarizării, dându-le forţa necesară pentru a rezista timp de un mileniu şi pentru a nu-şi pierde speranţa în realizarea măreţului lor ideal.” (va urma)