Ardealul Pământ Românesc ( LXV )

Saşii - element izolant

„În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ungurii, înspăimântaţi de progresele uimitoare ale elementului german de la oraşe şi de fortificarea poziţiilor româneşti de la sate în urma redeşteptării conştiinţei naţionale, au pornit o adevărată acţiune de maghiarizare „cu forţa”, care în satele din regiunea secuiască a dat rezultatele de care ne-am ocupat pe larg, iar în multe din oraşele din Ardeal a înlocuit elementul german cu elemente ungureşti colonizate ad-hoc.

În intenţia ungurilor, menirea saşilor din Transilvania era, după cum se exprimă prof. Silviu Dragomir, „de a servi de element izolant între blocurile româneşti”. Ei sunt într-adevăr masaţi în triunghiul Bistriţa - Braşov - Orăştie, despărţind între ele masele compacte de români care îl înconjoară de jur împrejur. În interiorul acestui triunghi, elementul unguresc este aproape inexistent. Elementul românesc având legături trainice pe pământul Transilvaniei, a reuşit să conserve şi în aceste regiuni invadate de germani, formând mici insule, pe care saşii n-au reuşit să le deznaţionalizeze.
Etnograful ungur Daner nu a făcut un secret din rolul pe care guvernanţii de la Budapesta l-au atribuit coloniştilor saşi.
Iată ce scrie el, într-adevăr, în ajunul intrării Ungariei în război (1914-1916): „Saxonii din Transilvania formează o reţea întinsă ale cărei ochiuri sunt, ici-acolo, slabe şi se rup; dar, această reţea este cu drept mai deasă acolo unde se face simţită nevoia de a contrabalansa prin alte naţii rândurile strânse ale românilor. (…) Astfel, continuă Daner, saxonii îi ajută într-o largă măsură pe unguri pentru a-şi menţine unitatea naţională”.
Iată, deci, veritabilul aspect al Transilvaniei, după aproape un mileniu de dominaţie ungară: „rânduri strânse de români”, înconjurate de jur împrejur de naţii străine, care-şi dau una alteia o mână de ajutor pentru a opri dezvoltarea liberă şi normală a populaţiei băştinaşe româneşti...!
Cifrele pe care le citează Daner pentru a exemplifica foloasele pe care le-au tras ungurii de pe urma saşilor din Transilvania, exemplifică în acelaşi timp şi rezultatele dezastruoase pe care colonizarea saşilor şi secuilor le-a avut pentru românii transilvăneni. În regiunea secuiască învecinată cu românii din celelalte judeţe transilvănene, populaţia românească a crescut din 1900 până în 1910 cu 5%, iar în judeţul Odorhei, cu totul izolat de masa românească şi învecinat cu saşii, populaţia românească a crescut în acelaşi interval de timp cu 3%.
În timp de zece ani, un spor de populaţie de 5% şi de 3% pe câtă vreme în acelaşi interval de timp, populaţia românească din Regat a înregistrat o creştere masivă, potrivit indicelui ei ridicat de natalitate. Cifrele, în rigiditatea lor, ascund câteodată adevărate tragedii. Drama românismului transilvănean este toată cuprinsă în aceşti coeficienţi infimi ai sporului natalităţii românilor din regiunile secuieşti şi săseşti. Îndărătul lor vedem toată prigoana ungurească, toate calculele machiavelice ale „straturilor izolante”, toate sforţările acerbe de deznaţionalizare forţată în care au fost supuşi, în cursul timpurilor, românii din Transilvania.
Orice comentariu devine de prisos în faţa acestor cifre, dezolant de semnificative. În lumina lor trebuie să situăm „misiunea providenţială, pe care rasa ungară a realizat-o în cea mai periclitată regiune a continentului”, despre care vorbeşte contele Albert Apponyi în Justice for Hungary. Orgoliul, iată într-adevăr singurul lucru „mare” al acestui popor „mic”, care vorbeşte de „misiuni providenţiale”, hărăzite doar câtorva mari popoare în lume. Misiunea istorică a rasei ungare? Dar cine aruncă o simplă privire pe harta etnografică a Ungariei dinainte de războiul mondial din 1914, îşi dă seama în ce ocean de naţii erau pierdute cele opt milioane de unguri, reprezentanţii… „imperialismului rasei maghiare”, rasă care ar încăpea destul de comod în limitele uneia dintre cele două oraşe uriaşe: Londra sau New York. În Transilvania, mai ales, cu toate eforturile depuse, rasa ungară n-a reuşit să-şi creeze nicăieri poziţii dominante.”
(va urma)

„Patriotismul nu-i brăţară sau papion sau pălărie. Să-l porţi sau nu. Să ţi se pară că-ţi vine sau nu-ţi vine, ţie. Te naşti cu el. Ţi-e-n datul sorţii. N-ai cum să-l lepezi de pe tine. Îl porţi ca pe-o cămaş-a morţii, nu-l cumperi de la curţi străine. Şi de vândut n-ai cum să-l vinzi. E un fel de suferinţă crestată dureros pe grinzi de suflet vechi şi de credinţă. Aud şi văd, citesc şi tac cuprins de-o silă ancestrală. Plâng de ruşine c-am fost dac şi c-am ajuns acum zăbală în gura ştirbă a nu ştiu cui, care-mi molfăie mândria şi-mi bate lacrimile-n cui şi-mi răstigneşte poezia.”
(Tudor Gheorghe)