Ardealul pământ românesc ( LXVI )

Şvabii

„Opera de dominaţie a ungurilor din Transilvania a fost o operă peticită cu secui în partea orientală a provinciei, cu saşi în partea meridională, iar începând cu secolul al XVIII-lea, cu şvabi în nord-vestul şi sud-vestul Ardealului.
Văzând că nu reuşesc să stăvilească dezvoltarea firească a românilor băştinaşi numai cu ajutorul secuilor şi al saşilor, cu începere din secolul al XVIII-lea, ungurii au început colonizarea Banatului şi a regiunii învecinate a Ardealului,

precum şi a regiunii Satului Mare şi a Sălajului, cu şvabi, naţionalitate care, la ultimul recensământ românesc dresat în 1930, a înregistrat un număr de 255.349 suflete.
Spre deosebire de saşi, care erau concentraţi într-o singură regiune, şi care au reuşit, în felul acesta să realizeze unitatea naţională, şvabii au fost răspândiţi pe o suprafaţă întinsă, fapt care a determinat lipsa de coeziune între elementele componente ale acestei pături de colonişti.
Ungurii au profitat de această situaţiune pentru a-i maghiariza pe şvabi treptat, treptat. În privinţa metodelor de urmat pentru desăvârşirea deznaţionalizării, ungurii au fost dintotdeauna maeştri neîntrecuţi. Pentru fiecare naţionalitate în parte, ei aveau metoda corespunzătoare mentalităţii şi forţei de rezistenţă proprii acelei naţionalităţi. Şvabii fiind puţini la număr şi lipsiţi de factorul solidarităţii naţionale, care formează tăria unui popor, au fost asimilaţi mai mult prin metode dibace, decât prin metode tari, ungurii exploatând la maximum diferitele lor necesităţi.
Profesorul Fr. Krauter dezvăluie aceste metode scriind că: „din cauza insuficienţei de pământ, şvabul era silit să-şi trimită copiii la învăţătură. Toate carierele erau deschise tineretului şvab. El putea să parcurgă toate treptele scării sociale cu o condiţie numai: să urmeze la şcolile ungureşti”. Să-şi abandoneze deci limba maternă, adăugăm noi, şi să devină cu timpul „maghiari făcuţi” în contrast cu cei născuţi, ceea ce însă, pentru statisticile ungureşti era unul şi acelaşi lucru.
Încet, încet, limba şvabă a fost înlăturată din biserici şi din şcolile secundare, ceea ce a grăbit procesul de deznaţionalizare a minorităţii germane colonizate în secolul al XVIII-lea. Rezultatele acestei deznaţionalizări au fost atât de însemnate, încât un scriitor german, Lutz Korodi, într-o carte apărută la Berlin în 1936, afirmă chiar că „dacă n-ar fi intervenit Tratatul de Pace, în mai puţin de 30 de ani, şvabii ar fi fost complet maghiarizaţi”. Mai mult încă, sub dominaţia românească însăşi, ungurii, profitând de toleranţa specifică guvernării româneşti, au încercat să influenţeze dezvoltarea normală a minorităţii şvabe, căutând s-o câştige de partea maghiarismului. În timpul recensământului din 1930, propagandiştii unguri cutreierau satele şi târgurile şvabilor pentru a-i determina pe aceştia din urmă să se declare… unguri. Graţie presiunilor de tot felul exercitate de aceşti propagandişti, statistica din 1930 a înregistrat în judeţele Satu Mare, Sălaj, Bihor şi Maramureş numai 31.007 şvabi, pe câtă vreme statistica întocmită de Albin Scherhaufer, imediat după război, indică existenţa în aceleaşi zone a 51.200 şvabi. Rezultă deci, o diminuare a numărului şvabilor cu aproape 50% în mai puţin de un deceniu.
Iată în mic, exercitată asupra şvabilor, aceeaşi politică de maghiarizare care, în mare, a fost exercitată asupra românilor şi graţie căreia sute de mii de români şi zeci de mii de şvabi au devenit aparent unguri, în realitate ei fiind doar „români şi şvabi maghiarizaţi”, ceea ce, desigur, nu-i totuna.” (va urma)