Ardealul pământ românesc (LXVIII )

Ţelul colonizărilor

„După ce am trecut în revistă aspectele caracteristice ale dezvoltării istorice a celor trei naţionalităţi minoritare - altele decât ungurii - de pe pământul Transilvaniei, ţelul variilor colonizări, efectuate de maghiari în cursul vremurilor, ne apare în adevărata lui lumină.

Găsind pe pământul Transilvaniei o populaţie băştinaşă românească în număr extrem de mare şi nefi ind în măsură, din cauza inferiorităţii lor numerice, să ocupe poziţii dominante pentru a contrabalansa forţa pe care o reprezenta românismul transilvănean, ungurii au colonizat teritoriul provinciei cu naţiuni străine: secui, saşi, şvabi.
Toate trei elementele colonizate, chiar dacă la începutul colonizării au avut un alt rol, cu timpul au devenit în mâna guvernanţilor de la Budapesta o armă foarte efi cace pentru deznaţionalizarea românilor şi stânjenirea evoluţiei lor fi reşti.
Pentru a da ţinutului un aspect uninaţional maghiar, de la un timp însă, chiar elementele colonizate au avut de suferit de pe urma politicii de deznaţionalizare forţată, fi ind ele însele obiectul acestei politici, ungurii mulţumindu-se, şi de această dată, faute de mieux, cu ungurii făcuţi din cauza penuriei de unguri născuţi.
Saşii au rezistat acestei ofensive de deznaţionalizare forţată graţie, în primul rând, sprijinului din afară primit de la concetăţenii lor din Reich, care se interesau în mod special de soarta conaţionalilor lor din întreaga Europă - et pour cause - (vezi cazurile Austriei - Ceho- slovaciei - Poloniei) şi, în al doilea rând, graţie indisolubilei lor solidarităţi.
Şvabii, dimpotrivă, au căzut victima deznaţionalizării şi au îngroşat rândurile ungurilor de dată recentă. Neputându-i maghiariza pe saşi, ungurii i-au obligat să servească scopului lor principal, şi anume deznaţionalizarea elementului autohton românesc, interpunându-i între masele compacte de români pe care le divizau astfel şi le puteau mai lesne guverna în virtutea milenarului principiu, divide et impera.
În greaua luptă ce i-a fost declarată de unguri, luptă caracterizată prin inegalitatea de forţe între guvernanţi şi guvernaţi, românismul a fost nevoit, în cursul secolelor, să cedeze din teren. Poziţiile principale însă, el şi le-a menţinut cu o îndârjire unică în istoria popoarelor şi tocmai în aceasta constă miracolul istoriei românilor: Stăruinţa cu care ei s-au menţinut pe poziţiile vitale, în ciuda celor mai acerbe atacuri.
Fapt surprinzător, cu cât ofensiva dezlănţuită de unguri împotriva românilor transilvăneni era mai violentă, cu atât românismul de dincolo de Carpaţi prindea rădăcini mai adânci în pământul strămoşesc. INTOLERANŢA ŞI VIOLENTAREA CONŞTIINŢELOR AU FOST DINTOTDEAUNA RĂI SFETNICI.
Călcâiul lui Ahile al politicii minoritare maghiare rezidă tocmai în această intoleranţă care le-a înstrăinat nu numai bunele simţăminte şi fi delitatea naţionalităţilor oprimate, dar chiar şi simpatia lumii civilizate. Este caracteristică prezentarea pe care o face ungurilor articolul de sinteză asupra istoriei Ungariei din Marea Enciclopedie franceză Larousse, pe care desigur nimeni nu o poate acuza de ungaro-fobie.
„Dintotdeauna, citim în «Larousse », ungurii au respectat prea puţin naţionalităţile şi s-au purtat prea puţin tolerant faţă de rasele celelalte cu care au convieţuit, pentru ca acestea să nu caute ocazia de a se răzbuna.
” Naţionalităţile asuprite nu s-au răzbunat, însă, la capătul calvarului lor. Revoluţia românească din 1 Decembrie 1918 şi revoluţiile celorlalte naţionalităţi din acelaşi an, nu s-au soldat cu vărsări de sânge, popoarele renăscute la viaţa naţională fi ind fericite că au rupt lanţurile robiei milenare.
Istoria, însă, s-a răzbunat pe deplin. INTOLERANŢA ŞI NEDREPTATEA - după cum se exprimă fi losoful englez Thomas Carlyle - plătind o înfi orătoare dobândă la dobândă.”