Ardealul pământ românesc (LXXI )

„Nimic nu ne poate ajuta mai mult la formarea unei imagini juste despre situaţia românilor în statul ungar decât descrierea călătorului austriac Hacquet. El călătoreşte în Transilvania la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Descrierea situaţiei românilor transilvăneni este valabilă şi pentru secolele trecute, cu menţiunea gravităţii accentuate.
„Neamul acesta (românii - n.n.) neglijat şi asuprit, are parte de pământurile cele mai rele, cele mai pustii şi mai neroditoare din întreaga ţară. Dar chiar şi acestea îi sunt răpite, îndată ce sunt lăzuite şi desfundate de ei, în sudoarea feţei, pentru cultura porumbului. Fiecare sas şi fi ecare ungur poate lua în stăpânire aceste locuri, chiar dacă românul le-a stăpânit sute de ani, alungându-l pe acesta în munţi cu toată familia sa, unde nu se afl ă nimic decât stânci, sau chiar silindu-l să iasă din ţară. Românul n-are voie să se apropie de satele săseşti sau ungureşti mai aproape decât ţiganii, ci el trebuie să se oprească ca o lepădătură cam la o jumătate de bătaie de puşcă înaintea gardului de măceşi ce înconjoară satele săseşti şi ungureşti (hotare în propria lui ţară! - n.n.).”
Iată situaţia reală pe care nobilimea maghiară o crease milioanelor de ţărani români şi despre care niciunul dintre propagandiştii unguri din Occidentul Europei sau din Statele Unite ale Americii nu pomeneşte un singur cuvânt, atunci când înalţă imnuri de slavă misionarismului civilizator al poporului maghiar în centrul Europei!
Din când în când, câte un document ca acela al geologului austriac Hacquet vine să ridice vălul care acoperă ignominiile şi fărădelegile, săvârşite timp de secole de clica conducătoare maghiară pe pământul românesc al Transilvaniei.
Doi italieni - Massaro şi Burgi - care cunoscuseră metodele de guvernare ale maghiarilor în secolul al XVI-lea au lăsat posterităţii caracterizări asemănătoare cu privire la această clică, cuibărită în fruntea treburilor unei provincii, de care nu o lega nimic altceva decât interesul de a prăda şi a spolia. Primul, se exprimă în felul următor: „Nu există nedreptate sau ignominie pe care ei (conducătorii unguri) să n-o facă dacă li se oferă bani”, iar cel de-al doilea este mai hotărât încă atunci când afi rmă că: „Dacă Ungaria ar putea fi salvată din vârtejul primejdiei turceşti pentru un preţ de trei fl orini, nu s-ar găsi în ţară trei oameni gata să facă acest sacrifi ciu”.
Ţărănimea, căreia îi ajunsese cuţitul la os, se răscoală, după cum am văzut, pentru prima dată în 1437. Rezultatul: „cele trei naţii” privilegiate îşi strâng rândurile şi întemeiază faimoasa „uniune a celor trei naţiuni”, care a sugrumat orice veleitate de libertate timp de aproape o jumătate de mileniu.
Deosebit de sângeroasă a fost reprimarea mişcării de dezrobire de la începutul secolului al XVI-lea (1514). Ţăranii români fac cauză comună cu ţărănimea ungurească, care gemea şi ea sub călcâiul nemeşilor care, singuri, formau adevărata naţie maghiară. Nobilitas hungarica est. Este aşa-numita răscoală a „Cruciaţilor lui Gheorghe Doja”. Ea a fost înăbuşită în sânge.
„Răzbunarea care a urmat a întrecut orice închipuire, dezvăluind toată furia nestăpânită a celor ce se văzuseră ameninţaţi, pentru un moment, în stăpânirea lor privilegiată (…). Groaza contemporanilor, obişnuiţi totuşi cu multe cruzimi, în acea epocă de tranziţie de la începutul secolului al XVI-lea, a fost atât de mare în faţa acestui nemaipomenit spectacol, încât s-a răspândit legenda că voievodul Zapolya şi-a pierdut vederea în faţa sfi ntelor daruri în timpul slujbei religioase şi că de-abia după doi ani, rugăminţile pioase ale mamei şi surorii sale l-ar fi izbăvit de pedeapsa cerească.””
(va urma)