Ardealul pământ românesc ( LXXII )

„După înăbuşirea răscoalei, o eră nouă, de data aceasta mai aspră încă, începe pentru naţia românească. Dieta transilvăneană legiferează legarea pe vecie a ţăranilor de pământul pe care-l lucrau. De asemenea, se interzice pentru totdeauna ca vreun ţăran să mai poarte arme. Ţăranului asupra căruia se va găsi o puşcă, i se va tăia mâna dreaptă. Pentru ca pe viitor ţărănimea transilvăneană să nu mai îndrăznească să se ridice împotriva asupritorilor ei, protonotarul voievodului Zapolya, Ştefan Verboczi, a întocmit un întreg codice de legi, reglementând raporturile dintre asupritori şi asupriţi. El adânceşte prăpastia între nobilime, singura care se bucura de drepturi, şi plebea, destinată să poarte pe vecie jugul celei mai aspre silnicii.
Retrogradul Codice tripărtit (Codex, sau opus, tripartitum) din 1515 constituie răzbunarea nemeşilor împotriva populaţiei muncitoare româneşti, după cum asociaţiunea meschină a celor trei naţii privilegiate din secolul al XV-lea, constituia revanşa aceloraşi grofi în urma primei răscoale româneşti. Cu cât însă prigoana era mai mare, cu atât mai mare era şi reacţiunea.
Răscoalele ţărăneşti - tumultus rusticorum - se ţin lanţ. În secolele XVI şi XVII se adaugă la persecuţiile precedente şi persecuţiile religioase instigate de principii calvini ai Transilvaniei, românii refuzând (după cum am văzut într- un capitol precedent), să-şi părăsească religia creştin-ortodoxă a strămoşilor lor.
Legile „Approbatae et Compilatae”, votate de Dieta transilvăneană în anul 1653, sunt cea mai fi delă icoană a prigoanei la care erau supuşi românii transilvăneni din partea principilor calvini şi ai nobililor care roiau în jurul lor. Iată una dintre cele mai faimoase dispoziţiuni, privitoare la românii din Transilvania, a acestei colecţii de legi: „Românii sunt toleraţi numai, şi aceasta în chip provizoriu (pro tempore) în această ţară, atât timp cât va place principelui domnitor şi nobililor (usque bene placitum principum et regnicolarum)”.
La bunul plac al nemeşilor unguri! Numai aceste cuvinte sunt sufi ciente spre a reda tragica situaţiune a ţărănimii româneşti din „ţara clasică a toleranţei”.
Neputându-i converti la calvinism prin metoda persuasiunii, principii Transilvaniei recurg la o serie de măsuri meschine împotriva românilor, constituind o pată pe blazonul - şi aşa atât de sumbru - al principilor calvini.
Astfel, se interzice românilor de a poseda arme, de a avea cai, de a purta cizme şi pantaloni de stofă, de a purta cămăşi de pânză fi nă şi - last but not least -, cităm pentru ilustrarea metodelor feudale, o lege care prevedea chiar interzicerea portului pălăriilor... în valoare mai mare de un fl orin!
La sfârşitul secolului al XVIIlea, în urma unirii religioase a românilor ardeleni cu biserica Romei (1697), situaţiunea maselor româneşti părea a cunoaşte o îmbunătăţire, împăraţii Austriei căutând să stimuleze convertirea românilor la greco-catolicism prin măsuri umanitare. Până şi ţăranii care aveau să îmbrăţişeze religia unită (grecocatolică) urmau să se bucure de un regim aparte, „ei încetând de a mai fi consideraţi ca simpli toleraţi”.
Cu mult mai numeroase însă au fost promisiunile Habsburgilor decât realizările de a căror binefacere s-ar fi putut bucura românii. Multe din ele nu s-au împlinit din vrerea Curţii imperiale, cele mai multe însă, n-au intrat pe făgaşul realizărilor din cauză că erau sistematic sabotate de nobilimea maghiară.”