Ardealul pământ românesc (LXXIII )

Inocenţiu Micu-Klein

„Inocenţiu Micu-Klein, episcop unit, unul dintre cei mai vajnici luptători ai cauzei româneşti din Transilvania de la începutul secolului al XVIII-lea, înaintează nu mai puţin de 24 petiţii la Viena, cerând transformarea în fapt a promisiunilor împăratului.
Cine are obligaţii, clamează el, trebuie să aibă şi drepturi, Qui sentit onus, sentiat et commodum!
Cele trei naţii privilegiate ale Ardealului nu vorbesc, însă, aceeaşi limbă. Ele se opun cu înverşunare la orice îmbunătăţire a soartei ţăranului român.
Singur, în mijlocul unei adunări ostile până la violenţă, Micu- Klein, într-o şedinţă a Dietei transilvănene din 1744, formulează în mod limpede şi răspicat drepturile românilor, pe care îi numeşte „naţia cea mai numeroasă din Transilvania”, fapt care confi rmă toate celelalte mărturii pe care le posedăm cu privire la numărul românilor transilvăneni din acea epocă.
Nobilii, în dispreţul lor suveran pentru masele muncitoreşti de pe ogoare, din mine şi din cariere, îl apostrofează cu vorbele: „nu există naţie română, ci numai plebe valahă”. Pe episcop, însă, nu-l impresionează de fel aroganţa nobilimii. El continuă a lua apărarea românilor „care gem într-o robie mai grozavă decât aceea egipteană”. Reprezentantul nobilimii îi ripostează că românii sunt pribegi. Micu- Klein îi răspunde: „cum pot fi altfel, dacă sunt apăsaţi până la sânge?”.
Saşii fac cor cu nobilimea, spunându- i „dar românii sunt hoţi şi tâlhari”. Micu-Klein îi răspunde tăios: „nu trebuie să vă miraţi căci bieţilor oameni, în afară de ce au pe dânşii nu le mai lăsaţi nimic”.
Nobilimea ungară reuşeşte să se descotorosească de un asemenea adversar incomod care are curajul să ceară ca românii să aibă (în ţara lor!) aceleaşi drepturi ca şi iluştrii membri ai Sfi ntei Coroane.
Micu-Klein este chemat spre a fi judecat la Viena, dar de acolo nu avea să se mai reîntoarcă niciodată în Transilvania în care crease, la Blaj (reşedinţa episcopală), „o mică Romă a Românilor”.
Care este starea ţărănimii româneşti ardelene din acea epocă am văzut din descrierea de mai sus a geologului austriac Hacquet.
O scrisoare a împărătesei Maria Theresa datând din 1773, anul când viitorul împărat Iosif al II-lea trebuia să viziteze Transilvania, ne va edifi ca şi mai mult încă asupra acestei stări. Maria Theresa cerea guvernatorului Transilvaniei „să cureţe drumurile de cadavrele celor ucişi prin ştreang, roată şi ţeapă, cadavre pe care ungurii le lăsau în mod special să putrezească de-a lungul acestor drumuri, spre spaima călătorilor”. Transilvania nu avea, însă, în fi ecare an fericirea de a primi vizita unui personaj imperial, aşa că ne putem uşor imagina, din descrierea împărătesei, sinistrul aspect pe care-l prezentau drumurile transilvănene presărate de cadavrele iobagilor români.”
(va urma)