Ardealul pamant romanesc ( LXXIV )

Horea, Cloşca şi Crişan

„O fierbere continuă domnea în mijlocul ţărănimii, fierbere care avea să culmineze prin răscoala din 1784 a lui Horea, Cloşca şi Crişan (foto).
Măsurile liberale edictate de împăratul Iosif al II-lea, în favoarea românilor din Transilvania, se lovesc de îndărătnicia nobilimii maghiare, care nu înţelegea să renunţe la absolut niciunul din privilegiile pe care şi le „octroaiase” cu de la sine putere. Singura consolare a românilor o constituiau plângerile la Viena. Lipsiţi de mijloace, delegaţiile erau obligate să facă drumul din Transilvania până la Viena pe jos.

Patru săptămâni la dus, patru la întors, pentru ca reîntorşi în ţară să se găsească din nou în faţa aceluiaşi zid al durităţii şi infl exibilităţii nobilimii maghiare. Delegaţii români iau drumul Vienei în diverse rânduri: în 1779, în 1780 şi în 1782. Ei devin, treptat, treptat, conştienţi atât de superioritatea numărului lor asupra tuturor celorlalte naţii din Transilvania, cât şi de anterioritatea lor pe pământul fostei Dacii. Simptomele efervescenţei care se manifesta în rândurile românilor nu întârziară să se arate. Manifestările sunt, într-adevăr, sporadice, dar pentru aceasta, nu mai puţin simptomatice.
Românii din Hunedoara se adresează prefectului districtului cu vorbele: „Nu putem să ne mirăm îndeajuns care e pricina că voi ungurii ne apăsaţi atâta pe noi şi aţi pus pe noi şi jugul iobăgiei, pe când noi am fost şi suntem cu mult mai mulţi ca voi şi, ceea ce e mai de seamă, suntem mai vechi ca voi în ţara aceasta, pentru că suntem urmaşii vechilor daci”.
Împilarea şi asuprirea determină reacţiunile cele mai temerare: românul Florea Cosma din Gârbău, în preajma răscoalei lui Horea, spune contelui Szent Pal adevărul fără înconjur: „ţara este a noastră, a voastră este Ungaria”, „în scurtă vreme vă vom scoate de aici!”. Nu ştim care a fost soarta românului Florea Cosma după rostirea acestor cuvinte, dar o presupunem, cunoscând atitudinea dintotdeauna a nemeşilor maghiari faţă de populaţia autohtonă.
Scriitorul contemporan Rettegi nu se sfi eşte să afi rme că „de această românime (urmaşa dacilor şi romanilor) se teme, românii fi ind în Ardeal, de zece ori mai mulţi decât ungurii”.
Rettegi se mai temea ca românii să nu devină într-o zi conştienţi de obârşia lor daco-romană. Or, acest lucru trebuia să se întâmple în mod fi resc într-o zi, ştiinţa istorică risipind încetul cu încetul norii grei ai ignoranţei.
În lumina acestor fapte, afi rmaţiuni ca cele ale lui Kazsonyi în La parente des peuples danubiens, precum că „daco-romanitatea n-ar fi decât o maşinaţiune a Curţii Imperiale din Viena împotriva unităţii (sic) ungare”, se situează în plin ridicol.
Daco-românitatea, sau mai bine zis daco-romanitatea românilor, era o idee în mers, care trebuia, mai devreme sau mai târziu, să se impună cu tăria adevărurilor eterne.
Răscoala, al cărei animator a fost Horea, prin proporţiile pe care le luase, ameninţa serios poziţiile solide ale nemeşilor unguri. Înţelegem, deci, de ce ei au făcut cele mai mari sforţări pentru a o face să eşueze.
Începută la 31 octombrie 1784, răscoala lui Horea şi a celor doi colaboratori ai săi, Cloşca şi Crişan, era complet lichidată la sfârşitul aceluiaşi an. Capii răscoalei reuşiseră, însă, să dispară. Principalii lor colaboratori din diferitele regiuni ale Transilvaniei, unde răscoala luase proporţii grave, fură încarceraţi şi condamnaţi la moarte.” (va urma)