Ardealul pământ românesc ( LXXIX )

„Supplex Libellus Valachorum”

„Am văzut cum cele trei naţiuni privilegiate, ungurii, saşii şi secuii, intraţi în Transilvania ca musafi ri şi instalaţi în urmă ca stăpâni, şi-au arogat dreptul de a conduce destinele ţării cu excluderea românilor de la orice amestec în afacerile publice. În 1791, după moartea împăratului Iosif al II-lea, care în ajunul morţii sale revocase toate măsurile edictate în favoarea românilor, şi, după urcarea pe tron a împăratului Leopold al II-lea, românii, infl uenţaţi de revoluţia franceză şi de principiile ei călăuzitoare «Liberte, egalite, fraternite», se adresează împăratului într-un memoriu cunoscut în istoria Transilvaniei sub numele de „SUPPLEX LIBELLUS VALACHORUM”, nume pe care i l-au conferit cele trei naţii care huzureau pe spinarea umililor petiţionari.

Acest memoriu este prima acţiune politică de mare amploare a românilor din Transilvania în care accentul cade pe ideea naţională. Revoluţia lui Horea începea să-şi producă roadele! Deşi în aparenţă umilă, suplica este în fond dârză şi categorică. De la început până la sfârşit, ea este o puternică afi rmare a naţionalităţii române transilvănene, conştientă de puterea şi de misiunea ei istorică pe acest pământ. Sensul acestei petiţiuni politice a fost caracterizat de istoricul Iorga în fraza: „Suplica a fost o afi rmare de drepturi care se pretind!”.
„Deşi suntem mai mulţi decât toate celelalte neamuri din acest principat luaţi împreună - spun autorii memoriului: episcopii celor două biserici române din Transilvania - decât toate suntem mai nenorociţi şi mai jos în rang.”
Românii sunt conştienţi de superioritatea lor numerică, dar în acelaşi timp şi de obârşia lor dacoromană, generatoare de drepturi în baza principiului anteriorităţii. În consecinţă, ei nu cer să „li se dea”, ci cer să li se „redea” drepturile străvechi de care au fost despuiaţi, cerând în acelaşi timp nu de a li se acorda drepturi politice, ci de a fi restabiliţi în exerciţiul drepturilor de care au fost privaţi, încetând de a mai fi „toleraţi” şi „admişi”.
Daco-romanitatea, invenţie politică? Românii, uniţi în cuget şi în simţiri cu ungurii, luptând laolaltă cu nobilimea maghiară la înfăptuirea Statului unguresc? Oare istoricii, adevăraţii istorici unguri, nu au nimic de obiectat în faţa acestor monstruozităţi istorice lansate de politicienii deveniţi peste noapte mai savanţi în domeniul ilustrat, chiar în Ungaria, de atâtea somităţi...? Oare istoriografi a modernă ungară socoate că oamenii de ştiinţă din străinătate, cărora li se adresează atât de candid aberaţiile care abundă în aşa-zisele lucrări cu caracter istoric, nu ştiu să discearnă ceea ce este „istorie pură”, de ceea ce este „propagandă”...?
Cine îşi dă mai mică silinţă să urmărească liniile mari ale luptelor gigantice pe care au fost nevoiţi să le ducă românii transilvăneni pentru cucerirea celor mai elementare drepturi civile şi politice ajunge la concluzii diametral opuse cu acelea pe care le formulează politicienii şi pretinşii istorici de la Budapesta.
I. - Românii transilvăneni s-au considerat întotdeauna urmaşi ai daco-romanilor şi au fost consideraţi ca atare de toate celelalte neamuri din Europa. Ei nu şi-au manifestat în mod public această credinţă - în prim rând - din cauză că nimeni nu le-a contestat obârşia daco-romană şi - în al doilea rând - deoarece condiţiile de viaţă care le erau impuse de clica de nobili maghiari din Transilvania îi împiedica să se manifeste în vreun fel oarecare.
II. - Până la o dată destul de recentă, românii din Transilvania „au zăcut” (cuvântul este al Vicarului I. Para din Năsăud) într-o stare de inferioritate care nu-şi găseşte egal decât în condiţiile de viaţă ale pariei indiene.

Starea ţărănimii române

În clipa în care românii porneau lupta pe terenul politic în vederea redobândirii libertăţii şi a stăpânirii teritoriului - milenar românesc - luptă care avea să culmineze în actul Unirii din 1 Decembrie 1918, dar din nefericire nu şi să ia sfârşit în acel moment, poporul român, cum se exprimă - laconic, dar atotcuprinzător - Vicarul Năsăudului zăcea oropsit.
Insinuările istoricului de la Budapesta precum că românii, într-un efort comun cu ungurii din Transilvania, au păşit cot la cot la crearea Statului ungar, avea un scop bine determinat, şi anume de a crea în spiritul cercetătorului străin încă o confuzie cu privire la starea reală a ţărănimii româneşti din Transilvania în momentul în care ea îşi afirma pentru prima dată dreptul la o viaţă naţională proprie. Documentele vremii, precum şi întreaga evoluţie istorică a românilor transilvăneni, reprezintă cea mai categorică dezminţire a afi rmaţiilor „subtile” ale domnului Szasz.
Până târziu în secolul al XIXlea, ţărănimea românească din Transilvania a avut de suportat jugul celei mai teribile asupriri feudale. Ea este tratată ca o „paria” pe pământul pe care odinioară fusese stăpână şi, în niciun moment al istoriei Ungariei, ţăranii români nu au stat pe picior de egalitate cu nobilimea maghiară.” (va urma)