Ardealul pământ românesc ( LXXV )

O sentinţă unică în istoria omenirii

„Sentinţa de condamnare pronunţată de tribunalul criminal de sub preşedinţia „magnifi cului” domn Andrei Forrai, Cavaler al ordinului Sf. Ştefan, şi vicecomite al Aradului, depăşeşte în cruzime cele mai grozave decizii ale tribunalelor inchizitoriale din Evul Mediu.
Vom cita câteva din pedepsele la care au fost condamnaţi românii transilvăneni de către nobilimea maghiară, pentru a se vedea câtă ură nutreau ungurii împotriva românilor băştinaşi.

În total, sentinţa din 25 noiembrie 1784 prevede 22 de condamnări. Unii dintre condamnaţi trebuiau să sufere pedeapsa „tăierii mâinilor, urmată de tăierea capului şi ciopârţirea trupului”. Alţii au fost condamnaţi „să li se taie capul cu paloşul şi cadavrele să li se pună pe roată”.
O parte dintre românii răsculaţi au fost condamnaţi la sugrumarea prin strangulare. Popa George din Corbeşti este condamnat să „i se taie mâna şi apoi să fi e decapitat”. Primarului comunei Ilteu şi lui George Hotărâşu urma „să li se taie capul cu paloşul, iar cadavrele să se împletească pe roată”. Doi dintre acuzaţi sunt condamnaţi a fi spânzuraţi în faţa comunei. Un altul, în fi ne, este condamnat să sufere pedeapsa morţii pe roată fără însă ca să i se acorde graţia de a fi decapitat înainte de a fi supus la un asemenea martiraj, într-un cuvânt el este frânt pe roată viu.
Până şi ororile imaginate de Octave Mirbeau în Grădina supliciilor pălesc în faţa acestor grozăvii care constituie o pată pe blazonul nobilimii ungare.
Cum se împacă această hotărâre, unică în analele justiţiei moderne, cu „misiunea istorică civilizatorie a ungurilor în bazinul dunărean”, de care vorbesc toate publicaţiile de propagandă maghiară în străinătate?!
Capii mişcării, Horea, Cloşca şi Crişan, au fost şi ei prinşi în cele din urmă, primii doi fi ind condamnaţi a suferi supliciul pe roată, iar cel de-al treilea sinucigându- se în închisoare, a fost şi el condamnat, „mort fi ind”, printr-o procedură lugubră efectuată asupra cadavrului, de a fi tras şi el pe roată.
Viena, care la început păruse că încurajează mişcarea românilor împotriva ungurilor, în momentul când răscoala a devenit ameninţătoare a trecut şi ea de partea nobilimii maghiare. Vizitele împăratului demofi l Iosif al II-lea în Transilvania, precum şi primirea ce i-a fost rezervată lui Horea la Curtea Imperială, acreditaseră în rândurile românilor versiunea că animatorii ţărănimii româneşti, răsculându-i pe iobagi, îndeplinesc astfel voinţa tacită a împăratului.”
(va urma)