Ardealul pământ românesc ( LXXVI )

… Şi un protest vehement

„Torturile îngrozitoare la care au fost supuşi capii răscoalei au impresionat adânc întreaga opinie publică europeană. Chipul lui Horea devenise popular în toate centrele occidentale, graţie numeroaselor gravuri care l-au imortalizat şi care apăruseră în numeroase publicaţii ale epocii. Nimic nu poate, însă, reprezenta în chip mai concludent impresia de oroare produsă în Occident de represiunea sângeroasă din Transilvania, decât scrisoarea fi losofului din Dublin (Irlanda) care a ţinut să-şi păstreze anonimatul, dar pe care întreg conţinutul scrisorii îl trădează a fi de origine franceză, scrisoare adresată împăratului Iosif al II-lea al Austriei puţin timp după executarea hotărârii de condamnare la moarte a fruntaşilor răscoalei ţăranilor români din Transilvania.

Scrisoarea este un aspru rechizitoriu, care-şi păstrează din nefericire actualitatea în cursul întregii perioade de dominaţie ungară în Transilvania.
„Sunt primul, spune autorul acestor vehemente fi lipice, care apăr cauza românilor, victimele forţei în această insurecţie, şi repet: românii au dreptul să se răscoale atâta timp cât ei sunt sclavi şi nenorociţi. A-i pedepsi pentru acest drept care le aparţine, înseamnă a-i pedepsi pentru faptul că sunt oameni.”
Şi atunci, ca şi în cursul secolelor care au urmat, ungurii au căutat să denatureze faptele, încercând să pună într-o lumină falsă revolta fi - rească a românilor transilvăneni. Filosoful anonim din Dublin nu se lasă însă impresionat de scribii care caută să justifi ce acţiunea „iluştrilor nobili care i-au tiranizat pe românii din Transilvania şi administraţia care i-a ajutat în prigoana lor” (am citat din scrisoarea fi losofului din Dublin), ci îi taxează drept „monştrii care prostituează condeiul lor pentru nenorocirea popoarelor”.
„Dacă eşti convins, spune în urmă apărătorul anonim al românilor, că dreptatea este de partea românilor, atunci nu trebuie să pierzi niciun moment pentru a le reda libertatea şi a le da pământul în plină proprietate. Dar, continuă el, dacă eşti de părere că trebuie să respecţi uzurpaţiunea nobililor şi nu vrei să le RESTITUI ceea ce le aparţine (restituire: deci recunoaşterea implicită a anteriorităţii dreptului de proprietate românească asupra pământului Transilvaniei - n.n.) atunci există un singur mijloc de a face dreptate pentru toată lumea: abandonează ţara propriilor ei destine şi lasă-i pe sclavi să ia armele contra tiranilor lor.”
Mişcătoarea pledoarie pentru libertatea românilor dovedeşte cu prisosinţă ecoul pe care l-a avut în ţările civilizate mişcarea condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.
Ungurii au crezut, însă, că prin supliciul aplicat capilor mişcării vor distruge pentru totdeauna orice încercare a românilor de a-şi recăpăta libertatea şi pământul. Represiunea a avut, în intenţiunea nobilimii maghiare, scopul de a înspăimânta ţărănimea românească (in terrorem aliorum). Mijloacele întrebuinţate în acest scop depăşesc în cruzime însăşi hotărârea de condamnare, încadrându-se perfect în metodele canibalilor de pedepsire a „albilor”. Astfel, trupul lui Crişan, după ce a fost tras pe roată „post mortem”, a fost despicat în patru şi expus la Abrud, la Bucium, Brad şi Mihăleni, iar capul a fost înfi pt în ţeapă la domiciliul lui Crişan.
Cruzimea represiunii are însă întotdeauna rezultate cu totul altele decât cele scontate. Că este aşa, o dovedeşte un memoriu al magnaţilor unguri din Transilvania, redactat imediat după încetarea revoluţiei ţăranilor. Ei sunt obligaţi să constate că în Ardeal sunt „atâţia Horea câte sate sunt”, iar în perspectiva istoriei putem afi rma noi, că au fost atâţia Horea câţi români transilvăneni au fost!.”