Ardealul pământ românesc (LXXVII )

De la „regele” Horea la regele Ferdinand

„Aceşti români nu au putut uita niciodată odioasa încercare a nobilimii ungare din acele vremuri de a ridiculiza lupta românilor pentru libertate şi pământ, încoronându-l pe Horea cu o coroană de carton purtând inscripţia „Regele Daciei”, şi au luptat timp de secole pentru a realiza într-adevăr renaşterea Daciei în limitele fi reşti ale etnicităţii româneşti.
Documentele vremii dovedesc că titulatura de „Rege al Daciei” nu i-a fost conferită lui Horea de românii transilvăneni şi nici el singur nu şi-a atribuit-o, ea fi ind o pură invenţie ungurească, având drept scop a îndepărta de la români simpatiile împăratului Iosif.

„Seine Majestat Horea”, îl numeşte pe Horea, cu ironie, o publicaţie maghiară în limba germană (Intelligenzblatt, Pest), în chiar anul uciderii lui.
Istoria, însă, îşi are legile ei care nu pot fi desluşite decât în perspectiva secolelor şi care scapă simţurilor contemporanilor. Există o înlănţuire invizibilă a faptelor, care ne face să atribuim unei „Justiţii iminente”, ceea ce în realitate este raport de cauzalitate.
Horea n-a fost rege al Daciei, el însă a pregătit ascensiunea unui alt conducător al românilor la această demnitate.
Revolta ţăranilor din 1784 este un episod din evoluţia ideii de redeşteptare a conştiinţei naţionale româneşti din Transilvania şi unul dintre rezultatele ei târzii este încoronarea la Alba-Iulia, în anul 1922, a regelui Ferdinand, Întregitorul hotarelor străvechi.
De data aceasta însă, coroana Daciei nu era o simplă coroană de carton!...

Două documente din secolul al XVIII-lea

Vom încheia capitolul închinat strigătului românesc de revoltă din 1784, al cărui ecou a răsunat de-a lungul secolelor în Istoria poporului român transilvănean, citând două documente din acea epocă, care vin să întărească susţinerile noastre din această lucrare.
Primul document este un memoriu adresat de nobilimea ungară trimisului special al împăratului Iosif , contele Iankovitsch, pentru a justifi ca represiunea sângeroasă a revoltei ţăranilor români.
„Părinţii noştri, spun ungurii, venind din Sciţia, au cucerit cu arme victorioase şi cu sângele lor această scumpă patrie şi după ce au supus şi au făcut iobagi pe părinţii românilor care s-au revoltat azi asupra noastră, dânşii au domnit liniştiţi peste ei, ţinându-i totdeauna într-o aspră disciplină, însă lăsându- le neatins modul lor de viaţă”.
Noţiunile de toleranţă, intoleranţă, de disciplină şi de asprime au însă, la unguri, un sens cu totul deosebit decât la celelalte popoare.
Semnificaţia noţiunii de „disciplină aspră” o găsim într-o scrisoare a împăratului Iosif, datând din acea epocă.
„Ungurului, spune Împăratul, nu-i pasă de ce este drept şi ce e nedrept. Iobagul este un sclav al domnului său. Aceşti săraci supuşi români care sunt fără îndoială cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Ardealului, aceştia sunt maltrataţi de fi ecare - ori dacă este ungur, ori dacă este sas - fiind copleşiţi de toate nedreptăţile. Mă miră, zice împăratul în continuare, că mai există în Transilvania români şi că ei n-au fugit cu toţii”. În lumina acestor rânduri scrise de însuşi împăratul Austriei orice comentariu devine inutil, noţiunea de intoleranţă şi de persecuţiune înlocuind în mintea oricui pe aceea de disciplină aspră, întrebuinţată de nobilimea maghiară în memoriul ei.
Din aceste două documente mai rezultă însă, până la evidenţă, că în secolul al XVIII-lea, adică atunci când consideraţiile politice nu veniseră încă să inoveze în domeniul Istoriei, este consacrată de acum în mod categoric ideea continuităţii daco-romane în Transilvania.
I. O spun ungurii în mod răspicat: strămoşii lor au ocupat ţara de la strămoşii românilor, a acelor români care în 1784 s-au revoltat împotriva tiraniei maghiare.
II. O spune împăratul în termeni care nu comportă absolut nicio discuţie: „Românii sunt, fără îndoială, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Ardealului”.
Aceste recunoaşteri atât de formale nu sunt de natură a ne surprinde. Pentru unguri, ca şi pentru întreaga mentalitate din acele timpuri, forţa era creatoare de drepturi. Or, românii fuseseră învinşi în lupte de către străbunii nobilimii maghiare. Considerentul anteriorităţii era secundar şi nu era de natură a schimba o situaţiune ce se bizuia pe un fundament atât de solid: forţa străbunilor.
În ceea ce-l priveşte pe împăratul Iosif, recunoaşterea anteriorităţii uneia dintre naţionalităţile supuse Coroanei imperiale faţă de altă naţionalitate, supusă aceleiaşi Coroane, nu putea influenţa în niciun fel raporturile lor de dependenţă faţă de împărat.
Secolul al XIX-lea a promovat însă principii de drept internaţional mai aproape de firea lucrurilor, dreptul naţionalităţilor nemaifi ind dependent de raportul de forţă, ci în funcţie de temeinicia legăturii dintre teritoriu şi naţia ce-l ocupă.
Progresul acestei idei trebuia, în mod fatal, să ducă la recunoaşterea drepturilor românilor asupra Transilvaniei.” (va urma)