Ardealul pământ românesc ( LXXX )

Libertate, dar nu pentru români

„Constituţia feudală care guverna viaţă politică a Provinciei transilvănene crease un sistem de opresiune care înăbuşea din faşă orice încercare de eliberare de sub dominaţia maghiară. Situaţia ţăranului român din Transilvania era, sub toate raporturile, cu mult mai rea decât aceea - şi ea destul de critică - a ţăranului ungur din regatul unguresc propriu-zis. Astfel, nemeşii acordaseră ţăranilor unguri de pe teritoriul regatului ungar, dreptul de liberă migraţiune, adică dreptul pentru ţărani de a se muta dintr-un loc în altul, încă din anul 1566. Acest drept, a cărui negare ni se pare azi o sfi dare a celor mai elementare noţiuni de omenie (exceptând hiatustul creat de barbaria războiului) le fusese refuzat românilor transilvăneni până în anul 1791, când sub presiunea redeşteptării conştiinţei naţionale româneşti şi poate şi a epocalelor înfăptuiri ale Revoluţiei Franceze din 1789, Dieta transilvăneană se hotărî, în sfârşit, să abolească aşanumita „servitute perpetuă”.

Toleranţa avea însă o semnifi - caţie cu totul specială în regimul feudal ungar. Deşi „servitutea perpetuă” a ţăranului român a fost abolită, totuşi soarta ţărănimii române transilvănene nu s-a îmbunătăţit nici după edictarea libertăţii de migraţiune. Este un principiu caracteristic maghiarilor din acea vreme: ei luau cu o mână ceea ce dăduseră cu cealaltă. Principial, românul avea dreptul de a-şi părăsi stăpânul ungur şi a se muta pe altă moşie. În practică, însă, se anulase această libertate printr-o condiţie care reeditează oarecum faimoasa scenă din Shylock. Românul îşi va putea părăsi stăpânul, a cărui „aspră disciplină” îi devenise insuportabilă…, cu o condiţie însă: să găsească „om în loc”, dispus să preia el viaţa mizerabilă a ţăranului care pleca; şi nici „omul în loc” nu era sufi cient pentru a face legea operantă, înlocuitorul trebuia să fi e „tot atât de apt ca şi el să suporte sarcinile publice şi să presteze servicii în aceleaşi condiţiuni”.
Pentru a face în fapt irealizabilă măsura de elementară umanitate, edictată în 1791, se mai cerea românului să plătească nobilului maghiar o despăgubire pentru „paguba pe care plecarea sa o pricinuia economiei publice şi private”. Consecinţa refuzului de a plăti despăgubirea se integra perfect în sistemul feudalităţii ungare: iobagul care nu plăteşte despăgubirea este condamnat să suporte zi de zi câte 24 lovituri de baston, iar femeii… ca una care e mai gingaşă, i se aplicau numai 24 de lovituri de bici.
Adăugaţi la interdicţiunea de a părăsi pentru totdeauna pământul pe care-l lucra, interdicţia românului de a achiziţiona cel mai mic petec de pământ şi anarhia care domnea în raporturile dintre nobilul maghiar şi şerbul român, raporturi lăsate de liberul arbitru al nobilimii, adăugaţi şi bastoanele zilnice pentru cele mai neînsemnate culpe şi veţi avea o imagine a ceea ce era viaţa românească sub semnul Constituţiei transilvănene (faimoasa Constituţie citată ca exemplu!).
Ce crezare se mai poate da lucrărilor „istorice” ungare, când un scriitor ca Denes A. Janossy compară Constituţia sub care trăiau românii cu „Magna Carta”, sursa libertăţilor din Anglia şi când un politician ca Szasz Zsombor are curajul de a caracteriza situaţiunea cu cuvintele: „ei (românii) se plângeau de o lipsă a libertăţii şi a egalităţii într-un stat ale cărui instituţii liberale le garanta sufi - cient pe amândouă!”… Au humor istoricii maghiari!” (va urma)