Ardealul pământ românesc ( LXXXI )

„O prăpastie enormă se deschisese între nobilimea ungară şi ţărănimea română. Tratamentul dur, neomenos, crud, intolerant, la care fuseseră supuşi ţăranii români timp de secole, condiţia de adevărată sclavie li se crease şi din care nu sperau să mai poată ieşi decât graţie propriilor lor mijloace, explică, dacă nu şi justifi că, violenţa reacţiunilor române în clipa marilor răfuieli.
Când în 1831 izbucniseră în nordul Ungariei primele mişcări ale naţionalităţilor slave asuprite, acestea avură un puternic răsunet în rândurile ţărănimii transilvănene.
În acest timp, spiritele liberale din Ungaria, inspirate de Constituţiile din Occident, începuseră să se agite împotriva a ceea ce Lajos Kossuth numea „despotismul şovin al guvernului austriac”. Naţiunea ungară îşi cerea dreptul la o viaţă liberă, neîncătuşată. Cauza ţărănimii ungare îşi găsea apărători în rândurile Partidului Liberal. De la tribuna Parlamentului, baronul Kemeny Denes, şeful Partidului Liberal, descria în cuvinte patetice mizeria în care se zbătea clasa ţărănească ungară.
„Ţăranii, spunea el, au fost dezbrăcaţi de toate drepturile omeneşti, de toată vrednicia omenească şi în urmă i s-au pus sarcini, care nu numai că întrec venitul pământului pe care-l lucrează, dar întrec chiar puterile lor. În timp ce nobilul petrece în trândăvie, ţăranul poartă toată greutatea ţării. Băgaţi de seamă - termină el descrierea - Dumnezeu nu poate suferi îndelung o asemenea stare de lucruri!”
Şi aceasta era starea ţărănimii ungare! Lesne îşi poate închipui oricine care era starea ţărănimii româneşti în acele vremuri!
Intelectualii români ţineau la curent masele populare româneşti cu progresele înregistrate în Apus de marile mişcări de eliberare a naţionalităţilor, mişcări care începuseră să se facă simţite şi în Europa Centrală.
Ţărănimea română, ale cărei revendicări se loviseră tot timpul, ca de o stâncă, de intransigenţa nobilimii maghiare, refractată oricărei îmbunătăţiri a soartei milioanelor de iobagi, începuse să nutrească speranţe de eliberare. Deziluzia i-a fost însă nespus de mare, văzând că mişcarea generoasă a lui Kossuth nu numai că nu îmbrăţişa cauza românilor, dar, dimpotrivă, o excludea în mod voit. Atunci s-a putut constata, până la evidenţă, cât de intim erau legate între ele clasa socială a ţărănimii transilvănene, de aceea naţională. Kossuth şi întreaga sa mişcare nu vedea în ţăranii români o clasă socială, care avea aceleaşi drepturi să fi e apărată în contra tiraniei nobililor, ca şi ţărănimea ungară, ci o naţiune aparte, căreia dacă i se îmbunătăţea soarta putea deveni o naţie conştientă de drepturile ei fi reşti şi, deci, primejdioasă pentru clasa asupritorilor, nemeşii unguri.
Şi atunci se născu antagonismul între ceea ce Kossuth revendica pentru naţia ungară ca atare şi ceea ce el refuza naţiei române. În faţa a două situaţiuni identice, mişcarea revoluţionară ungară preconiza două atitudini diametral opuse.
Nu era iredentism a declara, ca Bezeredy în Dietă, că „Ungurii au de asemenea (la fel ca austriecii - n.n.) forţa lor, puterea lor”, nici când el se adresa membrilor din Dietă cu îndemnul „Să ridicăm poporul!”; nu era iredentism atunci când marele om politic ungur Szechenyi declara că: „Naţiunea ungară este aleasă de Dumnezeu pentru a domina toate popoarele din jurul ei”; nu era, de asemenea, iredentism când un poet ca Vorosmarty scria: „Orice om pe care-l suportă pământul şi pe care-l acoperă cerul, trebuie să fi e în acelaşi timp om şi ungur”. Era însă iredentism atunci când românii îndrăzneau să ceară „recunoaşterea pretenţiunilor fi reşti, bazate pe echitate şi pe dreptate”.” (va urma)