Ardealul pământ românesc ( -LXXXIII- )

Liberalii şi conservatorii unguri solidari în contra românilor

„Dar chiar atunci când interveneau în favoarea românilor, exponenţii liberalismului o făceau cu scopul (pe care de altfel nici nu căutau să-l ascundă) de a maghiariza mai uşor masele româneşti.
„Abolirea privilegiilor, spunea economistul liberal Heteny în epoca marilor înfăptuiri liberale din Europa, va fi în ceea ce priveşte pe români, cel mai bun mijloc pentru educarea lor şi dreptul de a achiziţiona pământul va avea ca o consecinţă maghiarizarea completă a elementului românesc.”

Stăruinţa mentalităţii feudale în rândurile nobilimii maghiare din Transilvania făcea, însă, inoperantă orice tentativă de liberalism. De aceea, chiar şi Heteny trebuia să plaseze într-un viitor foarte îndepărtat realizarea planului său de emancipare, emancipare-maghiarizare, a ţărănimii române. „Cine ar voi să vadă ruina dintr-o dată a vechilor familii, de dragul realizării unei idei noi?” - se întreba, în concluziune, leaderul liberalismului ungar.
Profesorul Silviu Dragomir caracterizează admirabil situaţia în care se găseau teoreticienii unguri din acea epocă faţă de problema românilor transilvăneni. „Se oscila, spune el, între refuzul cinic al unora şi ezitarea calculată a altora.”
Toate divergenţele care existau între diversele partide politice ungare şi între diversele doctrine politico- economice, dispăreau ca prin farmec, ori de câte ori era vorba de pretenţiile românilor. Aceste revendicări reuşeau întotdeauna să creeze o solidaritate completă între cei mai înverşunaţi adversari politici.
Dintre toate partidele politice conservatorii se arătau, în special, mai refractari ca oricare alţii ideii de libertate pentru români.
„Dacă se aboleşte servajul, spunea un reprezentant al conservatorilor, în timp de o singură generaţie se vor prăbuşi în Transilvania atât elementele ungare cât şi cele secuieşti, locul lor urmând a fi ocupat de naţiile române şi saxone.” Şi la aceasta, conservatorii adăugau: „Românii care sunt oameni săraci, reuşind cu greu să-şi astâmpere foamea o dată pe zi cu făină de porumb (iată - dezvăluit de un ungur „paradisul minorităţilor” din Europa Centrală...!), vor deveni stăpânii adevăraţilor unguri şi secui cum ei sunt mai numeroşi acum decât noi, ne vor impune naţionalismul lor, lucru de care Dumnezeu trebuie să ne păzească”.
Românii trebuiau deci ţinuţi într-o perpetuă stare de mizerie, de sărăcie lucie şi de ignoranţă, pentru ca la numărul lor să nu se poată adăuga şi puterea. Sau, li se va putea îmbunătăţi soarta - şi aici se poate vedea machiavelismul politicii minoritare ungureşti - dar cu condiţia ca ei să-şi abandoneze în prealabil naţionalitatea românească.
Politica maghiară oscila deci între păreri ca ale lui Heteny - care cerea „ca întâi să se sădească pomul şi apoi să se culeagă fructele”, adică întâi să se facă emanciparea românilor şi apoi să se procedeze la maghiarizarea lor - şi între acelea ale conservatorilor, care cereau mai întâi ca să se maghiarizeze complet pătura românească şi apoi să li se acorde libertatea, la care ea avea dreptul după toate legile divine şi umane.
Chiar şi între liberali existau, însă, adversari ireductibili ai cauzei româneşti şi ai oricărei idei de progres a naţiei române. Astfel, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai liberalismului unguresc, baronul Nicolae Wesselenyi, îi scria lui Kossuth cu privire la problema românismului, următoarele:
„Nu trebuie să uităm că nobleţea ungară este la baza naţionalităţii. Nobilimea ungară, e adevărat, a comis multe erori (ce îngăduitor e liberalul Wesselenyi!!) însă nu e mai puţin adevărat că naţiunea ungară există prin ea şi nu există decât prin ea. Dacă miile de nobili ar pierde averea lor, naţia întreagă ar suferi, căci cea mai mare parte a milioanelor de oameni care le vor lua locul, n-ar fi de origine maghiară.”
Iată deci problema situată pe făgaşul ei real. Milioanele de neposedaţi români în luptă cu miile de posedaţi unguri pentru un pământ care ab initio fusese proprietatea sutelor de mii de români, deveniţi printr-o natalitate viguroasă milioane, peste care au venit ca stăpânitori autocraţi câteva sute de familii de cavaleri nomazi, devenite, cu greu, câteva mii.
Dar, scrisoarea lui Wesselenyi către Kossuth, merită să fi e citată şi pentru altă constatare care derivă din ea, constatare menită să răstoarne întregul eşafodaj pe care au încercat cu greu să-l construiască, decenii de-a rândul, propagandiştii unguri în toate ţările străine, cu intenţiunea de a opune „toleranţei ungare” faţă de naţionalităţile supuse lor „intoleranţa românilor din cursul celor două decenii de stăpânire românească în Transilvania.”
(va urma)