Ardealul pamânt românesc (LXXXIX)

Avram Iancu „Trupele de ţărani români se retrag înspre centrul Transilvaniei, unde, sub conducerea eroică a lui Avram Iancu - improvizat căpitan de oaste - opun trupelor regulate maghiare, în Munţii Apuseni, o rezistenţă unică în istorie.
Tunurilor şi armelor moderne ale armatelor lui Hatvany şi Vasary, Avram Iancu şi moţii săi le opun armele pe care şi le-au făurit singuri sau pe care cu greu şi le-au putut procura: puşti, săgeţi, arcuri, suliţe şi… tunuri din lemn de cireş.
„Craiul munţilor” se bizuia însă, pe rezistenţa sa, şi pe dreptatea cauzei pe care o apăra şi care oţelea voinţele. Pe câtă vreme armatele lui Kossuth luptau pentru menţinerea în sclavie a unui popor care număra milioane de sufl ete, românii luptau pentru ideile de libertate care stăteau la baza însăşi a revoluţiei kossuthiste.
„Suntem oamenii libertăţii - spunea Avram Iancu - căruia dârza luptă pe care o ducea în Munţii Abrudului îi crease aureolă de legendă. Pentru această libertate ne-am revoltat. Pentru ea am vărsat sângele nostru.”
La rândul său, unul din locotenenţii lui Avram Iancu, prefectul Buteanu, înainte de a fi executat are curajul să arunce în faţa călăilor săi părerea luptătorilor români pentru idealul de libertate care îi însufl eţeşte pe unguri. „Libertatea voastră, strigă el, este linguşire, amăgire şi vorbă goală.”
Horea şi răscoala din 1784, Avram Iancu şi revoluţia din 1848 reprezintă în istoria Transilvaniei două încrustări adânci pe răbojul redeşteptării naţionale româneşti, două etape în lupta atât de grea pe care a trebuit să o poarte românii ardeleni pentru triumful celei mai elementare dintre revendicări: egalitatea în drepturi, ca şi în datorii, cu populaţiile conlocuitoare.
Scriitorii unguri contemporani taxează drept iredentism mişcările fi reşti de descătuşare din sclavia maghiară a „minorităţii-majoritare” româneşti din Ardeal.
Scriitorul englez R.W. Seton- Watson (Scotus-Viator), care în nenumăratele ocazii a demascat metodele de opresiune practicate, „în tot cursul istoriei lor, de unguri faţă de popoarele conlocuitoare de altă obârşie decât ei”, a împrumutat de la propaganda maghiară termenul de „iridentă”, dar, cu acel imponderabil humor specifi c englezilor, s-a şi pronunţat în acelaşi timp asupra acestui iredentism, plasându-l în toate ocaziunile între semnele citării.
„Iredentismul” român n-a fost în realitate decât strigătul de revoltă al unei populaţiuni de milioane împotriva metodelor feudale, moştenite din Evul Mediu şi împământenite de o clică privilegiată, cifrându-se abia la câteva zeci de mii de nobili maghiari, care căutau să permanentizeze aceste metode la infi nit.
Politica maghiară, în loc să meargă odată cu timpul, adaptându- se evoluţiei naturale a sistemelor politice europene, s-a cramponat în a menţine inegalităţi, diferenţieri şi asupriri care, în lumina cuceririlor spirituale din secolul al XIX-lea deveniseră în principiu anacronice şi în fapt insuportabile.
Cele mai infi me îmbunătăţiri ale soartei românilor a trebuit să fi e smulse ungurilor cu forţa, ori, atunci când în cele din urmă aceştia se hotărau din proprie iniţiativă să amelioreze situaţiunea minorităţilor din Ungaria, o făceau sau siliţi de împrejurări sau când era de acum prea târziu. Evenimentele din 1848-1849 sunt cea mai peremptorie dovadă a acestui adevăr. Când armatele lui Kossuth au fost înfrânte, capul aşa-zisei revoluţii ungare şi-a dat în sfârşit seama ce sprijin puternic a pierdut el în lupta pentru dobândirea libertăţii, prin politica echivocă faţă de români.”
(va urma)