Ardealul pamant romanesc ( LXXXV )

Transilvania, provincie autonomă timp de un mileniu „Lupta împotriva naţionalităţii române devenise în realitate o luptă între principiul menţinerii autonomiei Transilvaniei şi acel al încorporării acestei provincii la Coroana Sfântului Ştefan. Or, unirea cu Ungaria ar fi însemnat o adevărată revoluţie în istoria Transilvaniei, căci din clipa în care ungurii şi-au întins stăpânirea asupra teritoriului fostei provincii Dacia şi până în mijlocul secolului al XIX-lea - adică timp de un mileniu -, Transilvania nu încetase niciun moment de a fi un teritoriu distinct de regatul Ungariei.
Această independenţă fusese menţinută chiar şi în timpul stăpânirii turceşti care înglobase atât o parte din Ungaria propriu-zisă, cât şi Transilvania. Dar, pe câtă vreme Buda (1529) şi Ungaria propriu-zisă (1541) fuseseră transformate în paşalâc turcesc, Transilvania fu recunoscută ca stat separat (Principatul Transilvaniei), cu totul independent de regatul ungar, plătind doar un simplu tribut Porţii.

În 1688, suzeranitatea turcească, care nu stingherise întru nimic libera dezvoltare a vieţii autonome a Transilvaniei, încetă. Îi urmă o dominaţie a Habsburgilor, care din primul moment întâlni o puternică împotrivire în Dieta Transilvaniei.
Cronicarul secuiesc contemporan Cserei, caracteriza prin aceste cuvinte situaţiunea schimbării suzeranităţii: „Sărmana Transilvanie a schimbat jugul de lemn al turcilor cu acel de fi er al Habsburgilor”.
Transilvănenii încearcă să se opună încălcării milenarelor libertăţi. Iezuitul Anton Dunod, trimisul împăratului, strigă atunci în Dietă deputaţilor revoltaţi: „Majestatea Sa vă va protegui cu voinţa sau împotriva voinţei voastre”.
Armatele împăratului semănară teroarea în rândurile populaţiei transilvănene. Transilvania trebui să se supună.
La 9 mai 1688, consilierii prinţului Mihail Apafi semnară la Sibiu declaraţiunea de supunere a Transilvaniei faţă de Coroana Habsburgilor. Dependentă de această Coroană timp de 230 de ani, Transilvania n-a fost în schimb sub dependenţă directă a Ungariei, în tot cursul milenarei ei istorii, decât 51 de ani: din 1867, când împotriva voinţei românilor, Transilvania a fost alipită la Ungaria, şi până la 1 Decembrie 1918, când, prin voinţa unanimă a poporului românesc, la care s-au adăugat, în urmă, şi manifestările în acelaşi sens ale minorităţii germane, Transilvania s-a dezlipit de Ungaria, alipindu- se regatului României.
În 1790, împăratul Austriei - de care Transilvania era legată printr-o uniune personală - ţinuse să reconfi rme independenţa Transilvaniei şi separaţiunea ei completă de Ungaria, în termeni care nu suferă nicio interpretare: „Transilvania - zicea el - este un principat de sine stătător şi neatârnat de altă ţară, conducându- se după Constituţia şi legile lui”.
Această situaţiune de neatârnare se datora, desigur, tradiţiei milenare de provincie de sine stătătoare a Daciei romane, devenită, după prăbuşirea Romei, voievodatul de dincolo de munţii acoperiţi de păduri (Transilvane) şi, în sfârşit, Principatul Transilvaniei.
De neatârnare nu beneficiase însă, decât o clică de nobili maghiari, care continuau şi în epoca modernă să exploateze neomenos de abuziv, după sistemele feudale, marea masă a românilor transilvăneni, a cărei permanenţă fusese factorul generator al independenţei provinciei. În clipa în care şi masele româneşti ar fi putut aspira la binefacerile unei vieţi independente, ungurii proclamau unirea Transilvaniei cu Ungaria, dând astfel o lovitură de moarte românismului, care se afl a pe drumul afi rmării viguroase. Guvernul din Budapesta fi xase pentru sfârşitul lunii mai 1848 şedinţa Dietei Transilvaniei, care avea să pronunţe unirea.” (va urma)