Ardealul pamant romanesc ( LXXXVI )

Uniune sau moarte!

„Propagandiştii unguri au lansat un cuvânt de ordine, pe care spiritele surescitate ale tineretului şi l-au însuşit, agitând populaţia: uniune sau moarte! Dacă neuniunea în concepţia maghiară însemna moartea privilegiilor, uniunea însemna moartea românismului. Într-adevăr, din cei 446 deputaţi câţi avea să aibă parlamentul ungar, românilor din Transilvania nu li se rezervase absolut niciun loc de deputat.
După statistica ungurului Fenyes, citată de ungarofi lul A. de Gerando, trăiau în acea epocă în Ungaria 2.311.000 români şi 4.870.000 unguri. După o dreaptă repartiţie a mandatelor, li s-ar fi cuvenit românilor 50% din numărul mandatelor ungureşti. Liberalii de la Budapesta au înţeles, însă, să le acorde 0 - zero - mandate, anihilând astfel orice veleitate de manifestare politică, naţional-românească. Revoluţia lui Kossuth se integra astfel mentalităţii politice care a caracterizat timp de veacuri guvernarea maghiară.
În faţa atitudinii neînţelegătoare a revoluţiei lui Kossuth, românilor transilvăneni nu le mai rămăsese decât rezistenţa - dârza rezistenţă - a popoarelor de ţărani, cu rădăcini adânci înfi pte în pământul pe care-l locuiesc, înverşunata rezistenţă a popoarelor cărora cuţitul asupririi le-a ajuns la os.

Proclamaţia lui Simion Bărnuţiu

Unul dintre conducătorii românilor de peste munţi, Simion Bărnuţiu, lansa la Sibiu, la 25 martie 1848, o proclamaţie către români, constituind semnalul luptei împotriva uniunii: „Ungurii, spunea el, cheamă Ardealul la uniune. De fapta aceasta atârnă viaţa sau moartea. Deschide- şi ochii fi ecare român. Folosească- se de prilej pentru că sau câştigă tot, sau pierde tot. Pierde şi ce a avut până acum: naţionalitatea. Ascultaţi strănepoţi ai Românilor ce trebuie să răspundeţi ungurilor sau saşilor: noi, până ce naţiunea română nu va fi ridicată la acel rang politic de care au dezbrăcat-o ungurul, secuiul sau sasul, nu ne unim”.
Influenţată de marile prefaceri din acea epocă, proclamaţia se termina cu o peroraţie de o vigoare impresionantă:
„Fiecare oraş, fi ecare sat, răsună de bucurie pentru că ziua de azi este învierea popoarelor moarte. Şi noi, milioane de morţi politici am fost, nu naţiune. Acum este ziua învierii. Să mergem să răsturnăm piatra de pe mormânt, să dezlegăm lanţurile milenare ale naţiunii române pentru ca să se ridice din pulbere şi să vieţuiască viaţa paşnică”.
Suflul revoluţiei europene pătrunsese şi în rândurile conducătorilor românismului transilvănean!”
(va urma)

„Patriotismul nu-i brăţară sau papion sau pălărie. Să-l porţi sau nu. Să ţi se pară că-ţi vine sau nu-ţi vine, ţie. Te naşti cu el. Ţi-e-n datul sorţii. N-ai cum să-l lepezi de pe tine. Îl porţi ca pe-o cămaş-a morţii, nu-l cumperi de la curţi străine. Şi de vândut n-ai cum să-l vinzi. E un fel de suferinţă crestată dureros pe grinzi de sufl et vechi şi de credinţă. Aud şi văd, citesc şi tac cuprins de-o silă ancestrală. Plâng de ruşine c-am fost dac şi c-am ajuns acum zăbală în gura ştirbă a nu ştiu cui, care-mi molfăie mândria şi-mi bate lacrimile-n cui şi-mi răstigneşte poezia.” (Tudor Gheorghe)