Ardealul pamant romanesc ( LXXXVII )

3/15 Mai 1848

„O mare întrunire de afi rmare a conştiinţei naţionale şi de protest împotriva uniunii fu convocată pentru zilele de 14, 15 şi 16 mai pe câmpia din jurul Blajului, de către cei doi conducători ai bisericii române transilvănene: Andrei Şaguna, una dintre cele mai luminoase fi guri ale mişcării naţionale româneşti din Transilvania, şi episcopul Ioan Lemenyi.
Adunarea a îmbrăcat un caracter grandios atât prin participarea unui număr considerabil de delegaţi şi de ţărani din toate colţurile Transilvaniei (peste 40.000 de oameni), cât şi prin importanţa hotărârilor ce au fost luate cu acel prilej. Pentru prima oară în istoria politică a Transilvaniei, românii ardeleni se găsesc laolaltă cu acei de dincoace de Carpaţi. Într-adevăr, la această uriaşă manifestare a românismului din Transilvania au ţinut să participe şi unele personalităţi de vază ale spiritualităţii româneşti din Principate, printre care Alexandru Ioan Cuza, viitorul Domn al Principatelor, Vasile Alecsandri, bardul latinităţii, Alecu Russo, Ion Heliade-Rădulescu şi mulţi alţi reprezentanţi ai vieţii politice şi literare româneşti din acele vremuri.
Într-o unanimitate impresionantă, românii au hotărât să ceară şi să lupte pentru recunoaşterea lor ca naţie autonomă pe aceeaşi treaptă cu celelalte trei naţii privilegiate ale Transilvaniei: secuii, ungurii şi saşii, popoare străine de pământul Transilvaniei, care şi-au arogat totuşi, cu de la sine putere şi în mod exclusivist, dreptul de a dispune de destinele politice ale Transilvaniei. „Deciziile acestei adunări - spune I. Moga - au rămas până în anul 1918 revendicările permanente ale românilor din Transilvania în lupta lor pentru independenţă”.
Partidul Naţional Român din Ardeal, care timp de trei sferturi de veac a combătut pentru realizarea justelor revendicări ale românilor transilvăneni, îşi trage existenţa din hotărârile - pentru români istorice - ale Marii Adunări de pe „Câmpia Libertăţii”.
Pentru a învedera cât de lipsite de înţelegere erau cercurile conducătoare ale ungurilor faţă de desfăşurarea vieţii româneşti din Ardeal, este sufi cient să cităm dintr-o scrisoare, adresată de baronul Iosika baronului Wesselenyi, următoarea caracterizare a marii manifestări naţional-româneşti de la Blaj.
„Adunarea, scrie el, a fost ridicolă şi stupidă.”
Ridicolă, gândea desigur Iosika, pentru speranţele pe care şi le puneau românii în efectele manifestărilor lor politice; stupidă, pentru temeritatea iobagilor români de a cere să fi e trataţi pe picior de egalitate cu nobilimea maghiară, de care - prin voinţa acesteia din urmă - îi despărţea o prăpastie de netrecut.
În clipa în care avea loc adunarea, quasiunanimitatea românilor era net antiunionistă.
O altă unire frământa de acum spiritele conducătorilor românilor ardeleni, ca şi de altfel acelea ale românilor din Principate. De data aceasta era însă vorba de o unire fi rească, care în mod fatal trebuia să intre într-o zi ca factor preponderent în destinul românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor.
Ideea Daco-României îşi croia drum cu atât mai viguros cu cât ideile de dezmembrare ale monarhiei habsburgice prindeau temei.
Un preot din Mădăraşul de Câmpie spunea, după Marea Adunare de la Blaj, „Ardealul nu mai e Ardeal, CI ROMÂNIA”.
Ziua de 3 mai 1848, spunea la rândul său marele patriot român Nicolae Bălcescu, este o zi de lumină, de libertate şi de mărire românească.”
(va urma)

„Patriotismul nu-i brăţară sau papion sau pălărie. Să-l porţi sau nu. Să ţi se pară că-ţi vine sau nu-ţi vine, ţie. Te naşti cu el. Ţi-e-n datul sorţii. N-ai cum să-l lepezi de pe tine. Îl porţi ca pe-o cămaş-a morţii, nu-l cumperi de la curţi străine. Şi de vândut n-ai cum să-l vinzi. E un fel de suferinţă crestată dureros pe grinzi de sufl et vechi şi de credinţă. Aud şi văd, citesc şi tac cuprins de-o silă ancestrală. Plâng de ruşine c-am fost dac şi c-am ajuns acum zăbală în gura ştirbă a nu ştiu cui, care-mi molfăie mândria şi-mi bate lacrimile-n cui şi-mi răstigneşte poezia.”
(Tudor Gheorghe)