Ardealul pământ românesc ( XC )

Kossuth regretă…

„La 29 iulie 1849, Kossuth, care până atunci negase cu încăpăţânare orice drept naţiunii române ca atare, în urma dezastrului de la Villagos (Şiria, judeţul Arad), se hotărî să-şi schimbe atitudinea sa intolerantă faţă de români şi aceasta cu scopul de a-şi apropia masele româneşti în lupta contra austriecilor. El votează în ceasul al 12-lea o lege prin care se recunoaşte, în sfârşit, naţiei române din Transilvania românească, dreptul la o viaţă liberă, pe picior de egalitate cu naţiile conlocuitoare. Când textul legii îi fu adus la cunoştinţă lui Avram Iancu, care în Munţii Abrudului continua eroica sa rezistenţă, era de acum prea târziu. Kossuth încetase de a mai fi stăpânul situaţiei. Trupele austro-ruse erau peste tot victorioase. Kossuth abdică şi fuge la Varna şi de acolo, prin Anglia, în Statele Unite.

Schimbările pe care le-au suferit concepţiile exclusiviste ale lui Kossuth în anii de refugiu şi de meditaţie senină - departe deci de frământările inerent pasionate ale politicii - sunt extrem de edificatorii.
Ideea centrală în jurul căreia gravita politica şefului revoluţionar de la Budapesta în epoca în care era conducătorul destinelor politice ale Ungariei, consta în primatul naţiei ungare în toate provinciile în care elementul unguresc era politiceşte dominant. Celorlalte popoare li se concedau oarecare libertăţi şi drepturi, cu condiţia prealabilă ca ei să renunţe la naţionalitatea lor, ceea ce echivala cu un refuz de a li se face, în sfârşit, dreptate românilor, căci pentru aceştia ideea naţională se confunda însăşi cu raţiunea de a trăi.
Kossuth era categoric în această privinţă în anii revoluţiei. „Pe români şi pe saşi, spune el în acea epocă, îi vom mătura de pe suprafaţa pământului, dacă se vor ridica împotriva patriei maghiare”. Kossuth îşi dă seama - cam târziu e adevărat - că realizarea unui stat unitar maghiar în limitele Coroanei Sfântului Ştefan este o utopie, recunoscând că Ungaria este un stat polinaţional şi trăgând de aici toate consecinţele logice ale acestei concepţii.
Astfel, Kossuth visa înfăptuirea unei Confederaţii Dunărene, cu participarea celor patru state din Bazinul dunărean: Croaţia, Ungaria, Serbia şi România. Cât de departe era planul din 1852 al marelui patriot ungur, de acela - strâmt şi şovin - pe care tot el îl făurise cu trei ani în urmă, preconizând o Ungarie unitară prin anihilarea tuturor naţionalităţilor...!
Din nefericire însă, mentalitatea conaţionalilor lui Kossuth nu evoluase în sensul noilor idei, ci rămăsese înţepenită parcă în tiparul rigid al ideii învechite: „Stat unitar maghiar, creat prin deznaţionalizarea - la rigoare, forţată - a românilor, slovacilor, croaţilor etc.. Ca şi când popoare, în plină vigoare şi conştiente de mentalitatea lor străveche, pot fi desfi inţate prin simple dispoziţii legale sau prin măsuri de oprimare...!
Dl. I. Moga scria că proiectul lui Kossuth a produs consternare în mijlocul ungurilor. Tot atât de mare trebuie să le fi e consternarea ungurilor şi în zilele noastre, citind scrisorile din exil ale marelui patriot şi urmărind harta întocmită, pe baza datelor extrase din aceste scrisori, de Jaszi Oszkar şi publicată în revista americană „Foreign Office”.
Delimitând spaţiul etnografic al diferitelor popoare din Ungaria, Kossuth atribuie elementului etnic românesc un teritoriu care nu numai că-l egalează pe acela fi xat prin Tratatul de la Trianon, dar îl şi depăşeşte.
Când însuşi marele Kossuth recunoaşte românilor drepturi asupra întregului teritoriu al Transilvaniei, în limitele stabilite prin Tratatul de pace din 1920, cum pot fi taxate afi rmaţii ca acelea conţinute în volumul propagandistic Justice pour Hongrie, în care citim că „Tratatul de la Trianon n-a fost fi xat de bunul simţ, ci de reaua voinţă a vecinilor lacomi şi de ignoranţa Marilor Puteri, care au cedat imperialismelor; ceh, român şi sârb”? Cum pot fi taxate - repet - altfel decât drept izbucniri furibunde ale unui politicianism şovin, care în dispreţul celui mai luminos adevăr stăruie în cele mai abracadabrante afi rmaţii...?!
După eşecul revoluţiei maghiare, Franz Iosif instaură în întreaga împărăţie regimul absolutist. Acest regim a avut un prim efect negativ: toate naţiile Monarhiei au fost despuiate de drepturile lor. Franz Iosif înfăptuise, într-adevăr, egalitatea între români şi unguri, dar de data aceasta era o egalitate a lipsei de drepturi.” (va urma)