ARDEALUL PĂMÂNT ROMÂNESC (XCI)

Regimul absolutist

„Ca o răsplată târzie pentru duritatea şi asprimea de care au dat dovadă în relaţiile cu românii, ungurii erau bine serviţi, dar nu pentru a se răzbuna luptaseră românii timp de secole, după cum nu pentru medalia pe care i-o conferise împăratul, rezistase eroic în Munţii Abrudului Avram Iancu, în faţa unui duşman înzecit superior...!
În toate lucrările istorice destinate cititorilor din străinătate, ungurii se străduiesc să scoată în evidenţă efectul demoralizant pe care l-au avut asupra românilor măsurile regimului absolutist austriac, ca şi când regimul instaurat de revoluţia ungară era de natură să umple sufl etul românilor de entuziasm şi speranţă…! Oricât de dureros era pentru aşteptările românilor noul regim autocrat, el era infi nit mai blând decât teroarea din trecutul apropiat. În cadrul Austriei absolutiste, românilor le rămâneau cel puţin speranţele într-un viitor mai bun. În cadrul Ungariei unitare, viitorul naţiei române din Transilvania se profi la în contururi precise care nu puteau da naştere decât celei mai crunte deznădejdi.
G. Mailath, reprezentantul autorizat al ungurilor în Senatul Imperial din 1860, declarase în mod categoric: „Ungurii sunt fi deli ideii unui regat unitar cu o singură naţiune, de naţionalitate ungară, toţi ceilalţi cetăţeni, fără distincţie de limbă, trebuind să se considere maghiari”.
Acesta era, deci, ţelul pe care l-a urmărit revoluţia ungară, iar nu realizarea unui ideal de libertate, după cum, mai târziu, au vrut să acrediteze istoricii maghiari.
În lumina acestui adevăr, azi axiomatic, cât de puerile ne apar încercările pe care le fac ungurii de a apărea în ochii străinătăţii drept „campioni ai libertăţii”.
Cine urmăreşte eforturile extraordinare pe care le-au făcut ungurii pentru a-şi menţine până mai târziu, în epoca modernă, privilegiile medievale, în dispreţul celor mai elementare drepturi fi reşti ale popoarelor care convieţuiau în mijlocul lor şi în disonanţă cu progresul înregistrat de ideea socială şi politică din celelalte ţări europene, rămâne înmărmurit în faţa cutezanţei de a afi rma că „Europa întreagă este cuprinsă de admiraţie faţă de lupta îndărătnică pe care nobilimea ungară o purta pentru desfi - inţarea propriilor ei privilegii” (Pal Torok în Das Vergangenheit des Ungarischen Staatslebens).
Nu numai că nobilimea ungară n-a întreprins nimic pentru desfi inţarea prăpastiei care o despărţea de masa ţăranilor români, dar, dimpotrivă, a făcut tot ce era omeneşte posibil pentru a contracara măsurile liberale pe care le proiecta guvernul imperial.
Avusese dreptate Nicolae Bălcescu când afi rma că: „Ungurii n-au învăţat nimic şi n-au uitat nimic în cursul istoriei lor”.
După înfrângerile de la Magenta şi de la Solferino şi după pierderea Lombardiei, austriecii au hotărât să renunţe la regimul absolutist, inaugurând de data aceasta o eră de libertăţi constituţionale.”
(va urma)

„Patriotismul nu-i brăţară sau papion sau pălărie. Să-l porţi sau nu. Să ţi se pară că-ţi vine sau nu-ţi vine, ţie. Te naşti cu el. Ţi-e-n datul sorţii. N-ai cum să-l lepezi de pe tine. Îl porţi ca pe-o cămaş-a morţii, nu-l cumperi de la curţi străine. Şi de vândut n-ai cum să-l vinzi. E un fel de suferinţă crestată dureros pe grinzi de sufl et vechi şi de credinţă. Aud şi văd, citesc şi tac cuprins de-o silă ancestrală. Plâng de ruşine c-am fost dac şi c-am ajuns acum zăbală în gura ştirbă a nu ştiu cui, care-mi molfăie mândria şi-mi bate lacrimile-n cui şi-mi răstigneşte poezia.” (Tudor Gheorghe)