Ardealul pământ românesc ( XCIX )

Abstenţionismul politic „Alţii, preconizau o politică de „pasivitate totală”, vrând în felul acesta să ignoreze tot ce se realizase cu privire la Transilvania, peste voinţa transilvănenilor. O serie de adunări au fost convocate la Miercurea Sibiului, Inidoara şi în alte localităţi. Românii din Transilvania propriu-zisă, hotărâră în cele din urmă să adopte o atitudine de pasivitate absolută (Miercurea - 7/8 martie 1869). În felul acesta ei se condamnară singuri, printr-o „decizie disperată” (Nicolae Iorga) să asiste la desfăşurarea evenimentelor politice care îi priveau, fără ca ei să le poată, dacă nu împiedica, cel puţin condamna.
Bănăţenii şi românii din Ungaria au adoptat, în acelaşi an, o atitudine de participare activă la lucrările Parlamentului, pentru a-şi apăra interesele.
Alexandru Mocioni, un apărător călduros al cauzei româneşti, într-un apel la unitate, spunea: „Numai o naţiune care ştie să combată pentru libertatea sa, o va poseda în întregime”.
Violenţa pe care o dezlănţuia în rândurile maghiarilor fi ecare interpelare românească în Parlamentul de la Budapesta, în loc să-i dezarmeze pe puţinii deputaţi români, mai mult îi stimula.
Înfruntând furtuna patimilor şovine ungureşti, ei continuau să se afi rme ca reprezentanţi ai unei naţii distincte, cerând să li se recunoască, după secole de nedreptate, egalitatea în drepturi ca şi în datorii.
„Cerem să fi m numită naţiune, spunea un deputat, căci avem aceleaşi drepturi pe care le are naţia maghiară.”
„Suntem pe pământul nostru”, adăuga Vincenţiu Babeş, afi rmând, în felul acesta, întâietatea elementului românesc pe pământul Transilvaniei şi permanenţa lui pe acest pământ.
De pe înălţimea nemărginitei lor aroganţe, ungurii se mulţumeau să arunce riposte brutale, caracteristice neputinţei.
„Sunteţi un neam sălbatec de porcari”, răspundeau ei deputaţilor români. Replică imprudentă; de două ori imprudentă. Într-adevăr, adresându-se românilor cu epitetul injurios de „porcari”, ungurii omiteau că cel mai mare luptător pe care l-a cunoscut istoria ungară, a fost un român, IOAN HUNIADE, după care tot ei omiteau, de data aceasta cu rea credinţă, că dintre toate popoarele europene, acela care a onorat din toate timpurile, în gradul cel mai înalt, creşterea porcilor a fost tocmai poporul unguresc. O recunoaşte Anonymus, o recunosc toţi scriitorii maghiari contemporani, o recunosc toate statisticile ungare din timpurile cele mai îndepărtate.
Iată de pildă ce ne spune în această privinţă profesorul ungur Bela Haynko, într-un studiu despre animalele din Ungaria, apărut în cadrul volumului Das Antlitz einer Nation: „Creşterea porcilor a fost cunoscută din timpuri străvechi în Ungaria. Din scrierile lui Anonymus ştim că ungurii, la sosirea lor în Ungaria, au adus cu dânşii şi turme de porci. În regiunile Ungariei de azi, unde se găsesc întinse păduri de stejari şi locuri mlăştinoase, creşterea porcilor a luat un avânt extraordinar (ein gewaltigen Aufschwung)”.
Apostrofările violente pe care le adresau ungurii deputaţilor români învederau profundul dispreţ pe care-l resimţea nobilimea maghiară - amestecătură de rase, unică în Europa - faţă de poporul românesc, popor eminamente de ţărani, a căror stare de mizerie şi de inferioritate socială se datora tocmai împilărilor nemeşilor unguri. Ministrul monarhiei austroungare la Bucureşti, principele Furstenberg, relatează că Tisza refuza chiar să răspundă la salutul deputaţilor români.”
(va urma)

„Patriotismul nu-i brăţară sau papion sau pălărie. Să-l porţi sau nu. Să ţi se pară că-ţi vine sau nu-ţi vine, ţie. Te naşti cu el. Ţi-e-n datul sorţii. N-ai cum să-l lepezi de pe tine. Îl porţi ca pe-o cămaş-a morţii, nu-l cumperi de la curţi străine. Şi de vândut n-ai cum să-l vinzi. E un fel de suferinţă crestată dureros pe grinzi de sufl et vechi şi de credinţă. Aud şi văd, citesc şi tac cuprins de-o silă ancestrală. Plâng de ruşine c-am fost dac şi c-am ajuns acum zăbală în gura ştirbă a nu ştiu cui, care-mi molfăie mândria şi-mi bate lacrimile-n cui şi-mi răstigneşte poezia.”
(Tudor Gheorghe)