Ardealul pământ românesc ( XCVII )

Dualismul

„În cadrul dualismului inaugurat în 1867, această manevră era menită să producă efecte radicale. Într-adevăr, prin pactul încheiat între Viena şi Budapesta, trei săptămâni numai după încoronarea în capitala Ungariei a lui Franz Iosif ca rege al Ungariei, cu coroana… românului Matei Corvin, regatul ungar se situa pe plan de egalitate cu Austria în cadrul Austro-Ungariei.
Ungaria devenise stat suveran şi, sub multe raporturi, stat de sine stătător. Cauza maghiarilor triumfase. Ungurii jubilau.
Depinzând de-acum înainte direct de unguri, românii aveau să cunoască timp de jumătate de secol o agravare simţitoare a situaţiei lor. Soarta românilor fusese vitregă şi atunci când ei depindeau direct de împăratul Austriei. Lesne îşi poate închipui oricine ce însemna să fii, şi să vrei să rămâi român, într-o Transilvanie guvernată direct de nobilimea maghiară...!
Cea mai furibundă operă de deznaţionalizare din câte a cunoscut vreodată istoria contemporană a fost inaugurată de unguri în ziua instaurării regimului dualist, principalul lor efort fi ind îndreptat împotriva românilor. „Oligarhia maghiară, spune Bertrand de Jouvenel, mândră de a fi dobândit independenţa faţă de Viena, maghiariza populaţiile slave şi româneşti, care îi erau supuse.”
Consolidându-şi prin dualism ideea statală (vezi Mihaly Horvath, Szekfu şi alţii), ungurii părăsiră idealul lor modest de libertate naţională, devenind apostolii agresivi ai unui ideal imperialist (mitul Coroanei Sfântului Ştefan), care nu se putea realiza decât prin desfi inţarea naţionalităţilor conlocuitoare şi în special prin desfi inţarea viguroasei şi atât de numeroasei naţionalităţi româneşti, care descindea din legionarii lui Traian şi din dacii lui Decebal.
În primul rând, a fost inaugurată o campanie de aţâţare împotriva naţionalităţilor care, în definitiv, revendicau doar libertăţile pentru care combătuseră şi ungurii.
Scriitorii şovini, în frunte cu Vajda şi Bela Grunwald, denunţau ca un pericol mortal pentru Ungaria simplul fapt al existenţei naţionalităţilor, iar istoricul ungur Pal Hunfalvy - german maghiarizat - comparându-i pe românii din Transilvania cu pieile roşii din America de Nord, îi ameninţa pur şi simplu cu exterminarea.
Când în Parlamentul de la Budapesta vreunul din puţinii deputaţi români îndrăznea să-şi ridice glasul în favoarea conaţionalilor săi asupriţi, „dreapta” ungară se năpustea asupra lui cu apostrofe ca acestea: „La Bucureşti!” sau „N-au decât să emigreze!”.
Să emigreze din ţara în care aveau rădăcini adânci, milenare, lăsându-i stăpâni atotputernici pe musafi rii nepoftiţi, veniţi tocmai din Munţii Ural...!
Este, deci, lesne explicabil de ce toate gândurile şi speranţele într-un viitor mai bun al românilor din Transilvania se îndreptau înspre Principatele Unite ale românilor de dincoace de Carpaţi, unde se înfi geau primele jaloane ale românismului renăscut.
Liberalii moderaţi, în rândurile cărora se înscriu cu cinste numele lui Ferenc Deak şi al baronului Josef Eotvos, erau acuzaţi de lipsă de patriotism şi de slăbiciune atunci când se opuneau metodelor furibunde ale şoviniştilor, supraexcitaţi de visul unui imperiu maghiar în limitele Coroanei Sfântului Ştefan!
Principiile de bază ale Partidului Liberal erau, de altfel, aceleaşi ca şi ale programului ultraşovin. Difereau doar metodele pentru realizarea lui. De unde un Deak şi un Eotvos preconizau o politică de moderaţiune, şoviniştii maghiari reclamau cu insistenţă metode de violenţă. Şi unii şi alţii, însă, susţineau necesitatea de a crea din statul ungar, atât de variat din punct de vedere etnic, un stat unitar, cu o singură naţie, aceea maghiară.
Este, totuşi, demnă de menţionat atitudinea liberalilor unguri, întrucât din ea se desprinde cu precizie mentalitatea împotriva cărora ei se ridicau.” (va urma