Ardealul pământ românesc ( XCVIII )

Viziunea profetică a baronului Wesselenyi

„La 24 august 1848, bătrânul baron Wesselenyi, despre care domnul Alexandru Vaida-Voievod spune că „deşi era orb, totuşi mintea lui luminată vedea mai clar decât a şoviniştilor vechi şi moderni”, rostea următoarele cuvinte profetice de la tribuna Camerei Magnaţilor:
„Obiectul despre care voiesc să vă vorbesc este de cea mai mare importanţă: anume e liniştirea şi împăcarea diferitelor popoare locuitoare în patria noastră. Străbat cu ochii mei sufl eteşti prin viitorul plin de nori ai patriei mele şi viitorul e mai negru decât noaptea ochilor mei.

Văd o singură rază, şi palidă e şi raza aceasta: pacea şi înţelegerea ne mai pot mântui!” Iar mai departe, Wesselenyi, care afi rmase că „cele trei naţionalităţi privilegiate şi cele patru biserici recunoscute de Stat reprezintă cele şapte păcate capitale ale Ungariei”, declara: „A ne uni din inimă cu naţionalităţile, e singura cale care ne mai rămâne deschisă”.
Între cele două căi care se deschideau înaintea lor - calea raţiunii, caracterizată prin atitudinea blândă, şi aceea a pasiunii, caracterizată prin intoleranţă - ungurii o aleseseră pe aceasta din urmă şi viitorul i-a dat dreptate lui Wesselenyi.
Violenţa n-a fost niciodată bun sfătuitor şi toate realizările care s-au sprijinit pe intoleranţă s-au prăbuşit ca nişte simple jocuri de copil, la prima sufl are a vântului libertăţii.
Politica inaugurată în 1867 de către unguri şi continuată până în 1918 ne este sugestiv şi lapidar redată de una dintre marile lucrări de sinteză, care numai de maghiaro-fobie nu poate fi acuzată.
Din 1867 până în 1918, citim într-adevăr în Enciclopedia italiană, deşi o lege garantase drepturi naţionalităţilor (1868), Transilvania a fost supusă unei hotărâri politice de maghiarizare (una risulota politica di maghiarizazzione).
Dacă ungurii ar fi ştiut să pună frâu ambiţiei lor nemăsurate şi ar fi considerat dualismul ca un prim pas către federalism, desigur că întreaga evoluţie istorică a Europei Centrale ar fi fost cu totul alta. Toţi scriitorii contemporani sunt unanimi în a recunoaşte. Românul ardelean Alexandru Roman, directorul ziarului „Federaţiunea”, cu un veritabil simţ profetic, declara în 1868, adică la mai puţin de un an de la inaugurarea sistemului dualist, că „dacă dualismul nu se îndreaptă înspre federalism, atunci el este o „unio duorum nationum contra plures”, care va aduce iremediabil la prăbuşirea imperiului”, iar în acelaşi an, românul Sava Şoimescu scria: „Aroganţa naţiunii maghiare va duce la distrugerea Austriei”.
În faţa marilor probleme pe care le ridicase noua stare de lucruri, românii ardeleni au fost complet dezorientaţi. Ei au dibuit multă vreme prin întuneric, neştiind care este calea pe care trebuie s-o urmeze pentru triumful legitimelor revendicări naţionale.
Unii, ca marele patriot Şaguna, au preconizat o acţiune moderată, sperând că în felul acesta să se poată obţine un minimum de realizări.
Întreaga doctrină a lui Şaguna este concentrată în maxima „fă şi taci”.”
(va urma)