Aripi de înger

Vă aduceţi aminte din copilăria voastră de povestea cu micul cocoşat, care era pururi luat în râs de ceilalţi băieţi pentru cocoaşa lui, iar din pricina slăbiciunii sale era izgonit de la jocurile cele vesele ale copiilor. Bietul băiat nu trăi mult. Muri într-o dimineaţă frumoasă de primăvară. Când să-l coboare însă în groapă, în locul cocoaşei găsiră nişte aripi lungi de înger, cu care îşi luă zborul spre cer. Toţi se uitau miraţi pe urma lui şi se întrebau unul pe altul: „Cum a putut dintr-o cocoaşă aşa de urâtă, să răsară nişte aripi atât de frumoase?”.
Asta vă întreb şi eu. Mie mi se pare, însă, că povestea are un înţeles gingaş, iar acel care a plăsmuit-o a privit adânc în viaţă. Când o recitesc, îmi vin în minte multe lucruri. Nu v-a izbit şi pe voi faptul că oameni cu un chip încântător au, adesea, o inimă rece şi aspră, în timp ce alţii cu trăsături urâte, strălucesc de atâta bunătate, încât îţi par nişte îngeri cu chip de om? De unde vine asta?
Am cunoscut într-o familie bogată în copii, o fată care avea o cocoaşă adevărată. Acum e moartă demult. Prin voioşia ei, însă, era lumina întregii familii, iar din sufleţelul ei se revărsa asupra tuturor fraţilor şi surorilor binecuvântarea unei iubiri trecute şi neobosite. Era dezlegată de trupul ei, cu mult înainte de a păşi în împărăţia morţii. Şi eu cred că în cocoaşă avea şi ea aripi de înger.
Foarte mulţi oameni au câte un fel de „fără leac”. Dacă dintr-asta se vor alege cu aripi de înger, sau numai cu o mutră cătrănită şi posacă, atârnă de ei înşişi: dacă nenorocirea a trezit sau nu în ei, puterea de răbdare şi de iubire înfloritoare, acea falnică putere care arareori înfloreşte în om, când i se împlinesc prea multe dorinţe şi numai puţine i se refuză. Suferinţa şi loviturile sorţii ating numai pe oamenii în toată firea. Pe copii îi încearcă uneori boli grele sau îşi pierd părinţii în vârsta cea mai fragedă, ori în casă intră lipsa sau vrajba. Atunci să vedem ce au să facă cu suferinţa lor. Dacă un atare nor întunecos se lasă asupra-ţi şi asupra casei tale, împreună mâinile şi spune-ţi într-o cucernică aşteptare: Acum caut să învăţ lucrul cel mai înalt dat omului, răbdarea, care nu se plânge şi nu dă înapoi niciodată, compătimirea, care nu mustră şi nu se supără niciodată, ajutoarea tăcută, care găseşte totdeauna noi drumuri de mântuire, minunea şi taina cea mai mare a unui suflet tare (după W. Forster, Cartea vieţii, Piteşti, 2006).