Aspecte ale legăturilor dintre românii ortodocşi din Moldova şi Transilvania, în perioada secolelor XVI-XIX (I)

Astăzi nu se mai îndoieşte nimeni că religia creştină s-a înfi ripat în spaţiul geto-dac în perioada stăpânirii romane, prin intermediul soldaţilor şi familiilor acestora, coloniştilor şi negustorilor veniţi aici, după cum afi rma Eutropius, în „Breviarum ab urbe conditia”, „din toate colţurile lumii romane pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor”, atât din provinciile mai apropiate, Macedonia, Moesia, Iliria şi Pannonia, cât şi mai depărtate, ale Asiei Mici, Siriei, Egiptului şi Iudeei, recunoscute ca focare de răspândire ale învăţăturii creştine. Mărturii scrise, din perioada secolelor I-III d. Hr., cu toate că au un caracter general, există. Astfel, Iustin, cunoscut ca Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, în lucrarea sa „Dialogus Triphone iudaeo” (Dialogul cu iudeul Trifon), scria: „Nu există neam la care să nu se facă rugăciuni în numele lui Hristos”. Iar Tertulian din Cartagina, în lucrarea sa „Liber adversus iudaeos” (Împotriva iudeilor) arată că „şi cele ale sarmaţilor, dacilor, germanilor, sciţilor şi ale multor altor neamuri... în toate aceste locuri stăpâneşte numele lui Hristos care a venit”. Din aceeaşi perioadă, în spaţiul provinciei nord dunărene, s-au descoperit, prin săpături arheologice, vestigii creştine, cu cele mai vechi simboluri caracteristice creştinismului, constând din: vase cu cruci incizate, amulete, vase ornamentale cu peşti, vase cu peşti incizaţi după ardere, vase şi obiecte „creştinate”, capace, cărămizi, inele din metal şi monumente vechi sugerând, astfel, existenţa unor grupuri de creştini. Un argument al pătrunderii creştinismului încă din perioada stăpânirii romane îl reprezintă şi latinitatea termenilor de bază ai credinţei şi practicii religioase: Dumnezeu, biserică, duminică, cer, creştin, cruce, înger, păcat, părinte, peşte, preot, rugăciune, mormânt, priveghi, fl orii, rusalii, a ajuna, a boteza, a crede, a cununa, a cumineca, a închina, a jura, a răposa ş.a..
De subliniat că aceşti termeni au fost şi sunt folosiţi, din antichitatea romană, în tot spaţiul locuit de români, în toate provinciile istorice româneşti, dovedind modul identic şi unitar al procesului de formare al poporului român, intensele şi permanentele legături existente între românii din întreg arealul carpato-danubiano-pontic în domeniul spiritual-creştin. De asemenea, toţi aceşti termeni sunt deosebiţi de ai bisericii occidentale, demonstrând faptul că românii nu au fost supuşi evanghelizării de misionari ai Apusului într-o epocă târzie, ci procesul creştinării s-a desfăşurat concomitent cu glotogeneza şi etnogeneza românească. Numai termenii legaţi de organizarea instituţională a bisericii i-am preluat de la un alt element de formare a limbii şi poporului român, cel slav sudic, contopit în masa daco-romană. Mai simplu spus, românii s-au născut creştini! Aici se află unul din pilonii fundamentali ai coeziunii şi supravieţuirii acestui popor. Liantul celor trei elemente constitutive ale poporului român, substratul dacic, stratul roman, adstratul slav, l-a constituit credinţa creştină, liant care a devenit un al patrulea element formator al poporului, integrându-se organic în compoziţia şi fi bra acestuia, individualizându-l de celelalte popoare, conştientizându-l de unicitatea sa prin comparaţie cu vecinii şi invadatorii. Totalitatea elementelor, a indivizilor lor, au format întregul, care nu a putut fi spart decât artifi cial, pe calea forţei militare sau politice de moment a invadatorilor. Când aceste forţe slăbesc, întregul se regenerează prin acţiunea acestui liant formator. Acest rol de liant şi element regenerator l-a jucat creştinismul ortodox pentru poporul român. Necunoaşterea acestui proces de formare a naţiei noastre a dus, în numeroase situaţii confl ictuale, la subestimarea românilor de către duşmani. De aceea unii istorici, când aud de continuitatea şi rezistenţa unui popor, nu mare ca număr, pe un spaţiu atât de întins, în „mileniul întunecat” al evului mediu timpuriu, istorici ai popoarelor, cărora creştinismul li s-a impus printr-o decizie administrativă a monarhului, vorbesc de un „miracol românesc”. Miracolul este conştiinţa înnăscută, a fi ecărui individ, de apartenenţă la aceleaşi valori spirituale, creştine la început, devenite prin continuitate de credinţă, după marea schismă, creştin-ortodoxe. Şi, indiferent de existenţa statală separată în perioada medievală, românii s-au regăsit permanent pe aceleaşi coordonate spirituale, care au acţionat ca un magnet, ca nişte fire invizibile care i-au legat constant şi cu putere. Astfel, după instituţionalizarea Bisericii Ortodoxe în Ţara Românească şi Moldova, prin înfi inţarea mitropoliilor în secolul al XIV-lea, cei de la Argeş având şi titlul de „exarh al plaiurilor”, din 1401, pentru românii transilvăneni, reprezentând Patriarhia ecumenică de la Constantinopol, au hirotonit, până la 1698, când Imperiul Habsburgic impune „uniaţia”, mitropoliţii Transilvaniei. „Episcopii de la Vad depindeau canonic de Mitropolia Moldovei, mulţi dintre cârmuitorii ei fi ind moldoveni, hirotoniţi la Suceava ori la Iaşi. Tot în Moldova au fost hirotoniţi unii dintre episcopii Maramureşului”. Stăpânind moşii şi cetăţi în Transilvania, moldovenii au ctitorit bisericile episcopale de la Vad şi Feleac, în perioada ştefană şi postştefană, Mănăstirea de la Moglăneşti-Topliţa, a doamnei Safta, soţia domnului Gheorghe Ştefan (1653- 1658), şi au oferit, în dese rânduri, danii în bani, obiecte de cult şi carte religioasă Bisericii „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului. Printre aceştia, putem enumera pe Aron-Vodă (1592-1595) şi Gheorghe Ştefan, ultimul, prin hrisovul din 5 aprilie 1656, acordând-i statutul de „Sfântă Mănăstire- Biserică”. Unele dintre mănăstirile transilvănene erau închinate mănăstirilor mai mari din Moldova. Este cazul mănăstirii Moisei din Maramureş, sfi nţită în 1672, care era închinată celei de la Putna. În domeniul monahal, în mănăstirile moldovene, mai cu seamă în cea de la Neamţ, şi-au dus existenţa foarte mulţi călugări şi maici, proveniţi din Arcul Intracarpatic, număr care creşte vertiginos după anii 1761-1762, când generalul imperial Nicolaus A. Buccow a tras cu tunurile în toate mănăstirile şi schiturile ortodoxe din Transilvania, distrugându-le. Printre aceştia s-a afl at şi Iacob Stamati, ajuns econom al mănăstirii, apoi Episcop la Huşi, între anii 1782- 1792, unde a construit o nouă reşedinţă episcopală. Investit, apoi, Mitropolit al Moldovei, între anii 1793-1803, a reconstruit reşedinţa sa de la Iaşi şi a refăcut din piatră, în locul celei vechi din lemn, Biserica ieşiană „Banu”. A tipărit aproximativ 10 cărţi de slujbă, câteva de învăţătură şi manualele didactice: Gramatica teologhicească, De obşte geografi e şi Elemente aritmetice. Un altul a fost Pahomie, ajuns episcop al Romanului, în perioada 1707-1713, evidenţiindu-se prin zidirea Schitului „Pocrov”, de lângă Neamţ. (va urma)