Avertismentul „Posada” (I)


Autor: 

Constantin Mustaţă

Vişegrad, 16 iulie 1342... A murit Carol Robert de Anjou. Avea doar 54 de ani, ţinuse trei neveste, principese ale Italiei, Sileziei şi Cehiei, care nu i-au făcut niciun copil, şi o a patra, Elisabeta, fi ica lui Wladislav, viitorul restaurator al Poloniei, de la care a avut cinci băieţi! Şi adulat, şi contestat. Au curs, oricum, lacrimi, iar la ceremonial, au ţinut să fi e prezenţi mari capete încoronate, între care regele Poloniei, viitorul împărat Carol al IV-lea al Cehiei, trimişii Papei... Câte nu s-au evocat atunci! Şi bătălia pentru tron în care sprijinul Papei a fost hotărâtor pentru franco-napolitanul din Casa de Anjou, Carol Robert, nedorit de „oligarhi”, care îl preferau pe... Otto de Bavaria, şi expediţiile victorioase împotriva tătarilor „Hoardei de Aur”, şi luptele cu „teutonii”, şi cele cu lituanienii. Nimic, însă, despre „întâlnirea” cu Basarab I şi oastea lui, petrecute în Ţara Românească, la „Posada”!

Se mai păstra încă şi amintirea tragicului atentat petrecut la 17 aprilie 1330... Abia întors dintr-o solie în Cehia, Carol s-a aşezat la masă alături de familie, când, ca din senin, s-a trezit că asupra mesenilor s-a năpustit nobilul Felician Záh, altfel om de încredere, afl at în slujba regelui. Pe rege n-a reuşit să-l omoare, dar a rănit-o la mână pe regină. „Garda” l-a tăiat în bucăţi, capu’ i-a fost trimis la Buda, mâinile şi picioarele în alte oraşe. Au urmat apoi crime sângeroase, fi indu-i ucise toate neamurile, până la gradul al treilea. Pe fiu, l-au legat de coada calului şi l-au târât până a murit, pe fata cea mare au decapitat- o, iar pe Clara, au mutilat-o. Şi goana după neamurile lui Záh a continuat ani în şir, până la lichidarea şi confi scarea averilor tuturor.
Nimic, însă, despre episodul... „Posada”! O pagină neagră din domnia lui Carol Robert de Anjou, dar şi din istoria Ungariei, „scrisă” în goana după „lăţirea” imperiului unguresc şi nevoia de a aduna biruri.
Precum Transilvania, Ţara Românească rezistase la destule încercări de „anexare”, dar obligată la plata unor biruri. Ungurii şi-au continuat însă expansiunea, hotărâţi să-l pedepsească pe Basarab I, care, prin anul 1325, n-a mai fost dispus să-l recunoască suveran pe Carol Robert de Anjou! Îl măcina şi faptul că, din anul 1280, Ungaria pierduse şi autoritatea peste Banatul de Severin, continuând să stăpânească doar cetăţile Mehadia, Orşova şi altele câteva, din zona de graniţă. Un moment „expediat” de istoricul ungur Pál Engel îl marchează în câteva rânduri:
„În toamna anului 1330, regele maghiar a pornit personal să-l pedepsească (pe Basarab I - n.a.), dar a trebuit să se întoarcă din drum, şi, în strâmtoarea îngustă „Turnu Roşu”, a căzut în cursă. În decurs de patru zile (9-12 noiembrie) s-a prăpădit acolo toată elita oştirii maghiare, Carol însuşi datorându-şi salvarea devotamentului unuia dintre baronii săi.
După aceasta, pentru unguri, cucerirea Munteniei nu a mai intrat în discuţie, iar prin strâmtoarea cu pricina, nu a mai păşit altă oştire maghiară.”

*

Am fost şi eu la Posada... Era 9 noiembrie 2008, dimineaţa, şi se-mplineau 678 de ani de la marea victorie a lui Basarab I. Lume multă venită din toată ţara Loviştei. Sus, la Pripoare, pe umărul stâncos ce străjuieşte Valea Băiaşului, monumentul, unul mult prea modest faţă de evenimentul pe care îl evocă. O strajă-simbol, gata parcă să amintească de vremuri eroice: „Aici au fost nimicite trupele regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou!”. Mărturii? „Chronicum Pictum Vindobonensis” e o cronică blândă după unii, care, pentru a-l menaja pe bietul rege, atenuează umilinţa la care a fost supus de oastea lui Basarab I. După alţii, „cronica” loveşte în politica expansionistă promovată de Carol Robert. „Diplomele angevine” nu contrazic „Cronica”. De neînţeles rămâne însă amnezia regelui, care, iniţial, a negat organizarea şi dirijarea campaniei în Ţara Românească! Numai că, pentru administraţia regală, în lupta aceea s-a-ntâmplat o nenorocire: s-a pierdut sigiliul regal! Şi, cum autentifi carea prin noul sigil nu se putea face retroactiv, regele a fost obligat de regulile instituite în administraţia statală să consemneze motivul utilizării noii pecete pe acte mai vechi: pierderea acestora în „Expediţia din Transalpina”. Dar mulţimea de morţi? Drastica înfrângere a oştirii lui Carol Robert de Anjou e consemnată şi în diferite acte emise de către clericii catolici, devenită un fel de reper în datarea evenimentelor. Cronicarul Petrus de Duisburg, consemnează în „Analele Prusiei”, că în luptele contra oştirii ungureşti au intrat şi ţăranii români, al căror rol a fost important. „Ei au împins copacii (...) din ambele laturi, (care) prăbuşindu- se, au zdrobit marea mulţime a ungurilor.” Alt cronicar, diplomatul Maciey Strykowski, menţionează în Jurnalul său: „Carol, regele Ungariei, a pornit fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei. A fost biruit prin şiretenie, încât, cu o mică suită, regele abia a scăpat de măcel”. Târziu, în 1574, venind din Turcia, cronicarul Strykowski a văzut urmele bătăliei, dincolo de munţi, la două zile de drum de Sibiu...
Ce l-a mai supărat pe Carol Robert de Anjou pentru a porni atacul de pedepsire a lui Basarab I? Pentru a-l înţelege, ar trebui să-i citim atent lunga-i titulatură: „Din mila lui Dumnezeu, regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei, Cumaniei şi Bulgariei”. O titulatură lungă, stufoasă, practic imposibilă, de tip caracatiţă. Mincinoasă! Absurdă erijare în drepturi de... suzeranitate! Eşecuri echivalate drept... victorii! Când au aparţinut Serbia şi Bulgaria de „Coroana” ungurească? Când au cucerit ungurii Cumania? Că visau, da. E altceva. Oricum, voiau integrată în „regat” şi... „Transalpina”! Dar cât sânge rău i-a provocat regelui Carol Robert unirea Olteniei cu teritoriul din stânga Oltului! Istoricul ungur Pestiy Frigyes, afi rma în cartea sa „A Szőrény Bánság” („Banatul Severinului”): „Carol Robert nu a putut suferi unirea acestor două principate în mâna lui Ivancu, pe care îl considera un bărbat prea ambiţios. Periculos... Era speriat de ascensiunea lui. În plus, erau destule semne că Basarab I nu era legat prin nimic de Ungaria. Expansionismul lui Carol Robert de Anjou şi virulenţa catolicismului, erau inacceptabile pentru domnul Ţării Româneşti, cât şi pentru toate ţările balcanice. Balauri. Sperietori pentru liniştita Europă”.
(va urma)

Categorie: