Avertismentul „Posada” (III)

... Posada, 1330 - Pripoare-Perişani (judeţul Vâlcea), Mileniul III. O mulţime de oameni - e venită aici parcă toată „Terra Lovis”! - ascultă smerită slujba de pomenire. Se-nalţă spre cer o rugă, pentru sufl etele celor căzuţi aici, în zonă, în cele patru zile şi tot atâtea nopţi de lupte crâncene, duse între oastea lui Basarab I şi armata regelui Ungariei, franco-napolitanul Carol Robert de Anjou. Şi unguri, şi români... Câţi să fi fost? Poate mii, poate zeci de mii. Oricum, foarte mulţi, şi moartea nu alege între buni şi răi. Bărbaţi duşi la moarte de ambiţii nici azi stinse. Poate, într-o zi, arheologii români vor aduce istoriei şi informaţiile pe care încă nu le au, în stabilirea, fără ezitările de azi, a locului bătăliei de acum 679 de ani...

Defi leul „Pripoare”, afl at în comuna Perişani - Vâlcea, răspunde în întregime descrierilor cuprinse în aproape toate documentele vremii. Şi-n „Chronicon Pictum”, şi-n „Diplomele angevine”, şi-n „Jurnalul lui Maciey Strykowski”, şi-n „Analele Prusiei”...

*

Ce-a însemnat Posada 1330? Eşecul definitiv al încercării de a lichida Ţara Românească, prin anexarea ei la Ungaria! A fost semnalul de libertate al românilor. A fost prima şi ultima încercare a lui Carol Robert de Anjou. Cât a trăit, n-a mai îndrăznit să atace Ţara Românească. Nici succesorul său, Ludovic cel Mare de Anjou n-a mai cutezat, câtă vreme a trăit Basarab I, cu toate că cei doi „Anjou”, Carol şi fi ul său Ludovic cel Mare (cărora istoriografi i unguri le zic... „regi naţionali”, ca şi lui Matei Corvinul!) şi-au păstrat în titulatura coroanei... „Cumania”, în care înglobau şi Ţara Românească... Timpul şi urcarea pe tron a lui Nicolae Alexandru Basarab, a reînviat setea de cuceriri a ungurilor. Relaţiile s-au încordat din nou. Au crescut divergenţele... Când românii au ales noul domn, Vlaicu Vodă, fără „aprobarea” coroanei ungare, a fost considerată sfi dare. Era o situaţie similară ca-n vremea bunicului său. Refuzând vasalitatea, confl ictul ungaro- valah s-a amplifi cat. Era anul 1365, când, tot la Timişoara, oastea ungurească s-a adunat pentru a ataca Ţara Românească... Alte vremuri. Trecuseră 32 de ani...

Posada, 9 noiembrie 2008

...Am fost la Posada. Acolo unde se mai aud parcă ecouri, cu milioane de reverberaţii, de atunci, din 1330, din toamna aceea târzie, când munţii Coziei erau deja încărunţiţi, ca şi cei ai Făgăraşului. Pe Valea Băiaşului, la Pripoare-Perişani, glasurile reunite ale preoţilor din zonă, înălţau rugi spre Cel de Sus, spre pomenirea celor care şi-au început aici veşnicia, în luptele aspre din zilele de 9-12 noiembrie 1330. Bătălia care a constituit neatârnarea şi libertatea românilor. A Ţării Româneşti. Un moment, la capătul căruia, Pál Engel, cunoscutul istoric, cercetător în Institutul de Istorie al Academiei Ungare, născut la Budapesta, la 27 februarie 1938, scria în „Szent István birodalma. A kőzépkori Magyarország tőrténete” („Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei Medievale”): „După aceasta - e vorba de catastrofala înfrângere a regelui Carol Robert de Anjou, de la Posada, din 9-12 noiembrie 1330 (n.a.) - cucerirea Munteniei nu a mai intrat în discuţie, iar în strâmtoarea cu pricina, n-a mai păşit vreo altă oştire maghiară!”...
Peste un deceniu, ungurii şi românii aveau să-şi dea mâna în marea ofensivă pornită de Polonia, de Halici, împotriva dominaţiei Hoardei de Aur. N-a fost însă să fi e o linişte lungă, mai ales că în mintea fi ului lui Carol, Ludovic, ideea răzbunării tatălui său era tot mai puternică. La 5 ianuarie 1365, a declarat război voievodului român, pe care l-a considerat rebel. Pacea de la 1366, după cucerirea Vidinului, de către regele ungur, avea să fi e doar un scurt armistiţiu. Planul de supunere a Ţării Româneşti va fi reluat în toamna anului 1368, printr-o mare expediţie, la sud de Carpaţi. Eşec însă! Una din oştirile lui Ludovic cel Mare a fost îngenuncheată şi răpusă pe Dâmboviţa... „Cad” şi alte încercări, iar drama de la Posada a devenit un avertisment veşnic. O spaimă. Un vis urât. Poate, înainte de Mohács, cel mai mare dezastru al Ungariei. Cu toate că n-a fost singurul...
Oricum, 12 noiembrie 1330, e o zi importantă pentru români. Una din Zilele sale Naţionale, care ar trebui sărbătorită cu parade militare şi focuri de armă. Posada, un loc şi o bătălie care au schimbat un destin! Atunci s-au stins „poftele” lui Carol Robert de Anjou de a se înstăpâni şi în Ţara Românească. El îşi doarme somnul de veci la Székesfehérvár, unde a fost strămutat în 1342. După un an, soţia sa, mult mai tânără, Elisabeta de Anjou, care a fost avidă să conducă, dar a fost ferm strunită de Carol, s-a-ntors la Neapole, ducând cu ea bogăţii imense, între care şi o importantă cantitate de aur şi argint, provenind şi din două dintre minele Ardealului: „Rivulus Dominarum” („Râul Doamnei” - Maramureş) şi „Offenbánya” („Baia de Arieş”). Cantităţi uriaşe, strânse din producţia multor ani: 5.150 de kilograme de aur curat, sub formă de lingouri, şi 6.628 de kilograme de argint.
La Posada, în preajma iernii anului 1330, românii au scris pagini de tulburătoare istorie. Acolo, unde, în fi ecare an, şi-n Mileniul III, la 9 noiembrie, Ţara Loviştei lansează semnalul unei tulburătoare rememorări istorice, spre care trebuie privit în genunchi. Şi tot în genunchi să-i fi e înălţate Imnuri de nemurire marelui strateg Basarab I, dar şi sufl etelor care, poate, zac încă în gropile comune din Ţara Loviştei...