Avram Iancu pe baricadele Apusenilor

Am primit în dar… o carte. Sub pagina de titlu, câteva rânduri: „Domnului şi prietenului nostru şi al lui Avram Iancu, prof. Vasile Stancu, cu preţuirea noastră (27 iunie 2009)”, Semnează: I. Ranca.
Cartea mi-a fost dăruită de ilustrul arhivist şi istoric târgumureşan dr. Ioan Ranca, participant la Colocviul Naţional al Grupului de Cercetare „I. I. Russu” pentru Studiul sud-estului Transilvaniei, la care eminentul cercetător ne-a împărtăşit din experienţa sa, timp de două zile, în primitoarea sală a Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna.

În „Cuvânt înainte”, autorul ne mărturiseşte că o nouă apariţie editorială despre Avram Iancu este binevenită întotdeauna. „Binevenită fiindcă, din nefericire, timp de aproape un secol şi jumătate după revoluţia de la 1848-1849, când se căutau vinovaţii marilor încrâncenări cu incendieri de sate şi pierderi de vieţi, de zeci de mii de vieţi omeneşti chiar, o istoriografie ostilă n-a încetat să-l scoată mereu vinovat pe cel care, cu un minim efort de obiectivitate, cele mai multe rememorări şi nu puţine din ele rămase de la adversari de pe baricadele opuse ale revoluţiei, ungureşti deci, îl descriu ca pe conducătorul cu cele mai omeneşti sentimente, indiferent de etnia căreia i-a fost dat să-i facă dreptate”.
Şi câtă dreptate are autorul acestor rânduri. Pentru că şi acum, la început de veac XXI, presa din Ungaria şi cea ungurească din Transilvania, îl tratează pe Craiul Moţilor ca fiind un „conducător de hoţi, în 1848, prăda Aiudul şi împrejurimile”, eludând, în totalitate, crimele săvârşite de „revoluţionarii libertăţii” organizaţi în „echipe de vânătoare” - adevărate bande de tâlhari - care sub conducerea lui Jeno Josef sau Szabo Layos, în numele „libertăţii” au ucis şi jefuit mii de români în satele Hudac, Libanfalva, Rus, Morărea, Dumbrava, Monor, Iclandul Mare şi Mic, Sâncraiu, Mero-Szenghey, Sântioara şi Eul Mic. Toate cererile îndreptăţite ale românilor, fără excepţie, au întâmpinat o sălbatică reacţie din partea grofilor şi baronilor ardeleni, care nu puteau renunţa la dominaţia lor economică, deoarece ei erau proprietarii majorităţii terenurilor agricole şi silvice, pronunţându- se categoric împotriva desfiinţării iobăgiei şi a împroprietăririi ţăranilor cu pământ.
În acelaşi timp, ungurii deţineau şi puterea politică în Ardeal „fiind tot atât de categorici în a nu admite principiul egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor principatului”. De fapt, încă la 1 august 1846, unul dintre marii proprietari unguri, baronul Wesselenyi Miklos din Jibou, scria lui L. Kossuth că „acordarea de drepturi politice şi de pământ naţionalităţilor neungureşti, adică românilor, însemna pierirea nobilimii ungureşti din Transilvania, prin care fiinţează acum naţionalitatea noastră… Aceasta face ca pentru noi o revoluţie să fie mai catastrofală decât pentru alte naţiuni… Aici dacă s-ar pune capăt importanţei materiale şi juridice a nobilimii ungureşti de acum, printr-o revoluţie… urmaşul ei ar fi sârbul, valahul şi slovacul…”.
Nu numai că au refuzat satisfacerea cererilor, ci împotriva românilor s-au luat măsuri. A fost introdusă starea de asediu, însoţită de un nemaipomenit „terorism unguresc”, după cum se remarca la cea de-a treia adunare a românilor ardeleni de la Blaj (3/15 - 16/28 septembrie 1848).
În lucrarea sa „ARDEALUL PĂMÂNT ROMÂNESC” (pe larg prezentată în paginile de istorie şi cultură ale publicaţiei „Condeiul ardelean”), istoricul american Milton G. Lehrer, arată că: „Pe câtă vreme armatele lui Kossuth luptau pentru menţinerea în sclavie a unui popor care număra milioane de suflete, românii luptau pentru ideile de libertate care stăteau la baza însăşi a revoluţiei”. Pentru a sublinia această luptă justă dusă de români, autorul american îl citează pe Avram Iancu, care într-o scrisoare din anul 1849 îşi justifica atitudinea faţă de guvernul unguresc: „Acum ce era mai consult? (înţelept - n.a.) A da mâna cu aceia care nu vreau să ştie de tine sau cu acela care îţi promite împlinirea rugăminţilor? Aici vă îndreptăm rugămintea frăţească să nu fiţi mici la credinţă înşelându-vă că noi am fi oarbe instrumente ale camarilei şi că principiul nostru ar fi singur negru-gălbinism (aluzie la culorile habsburgice - n.a.), după cum vă place a crede. Nu domnilor, nu. Noi suntem oamenii libertăţii. Pentru asta ne-am revoltat, pentru asta ne-am vărsat şi suntem hotărâţi a ne vărsa sângele până la ultimul român. Braţele noastre din 15 mai al anului trecut până la era cea fatală, deschise au stat; ne-am oferit fraţilor unguri de cei mai sinceri amici pentru toate adversităţile timpurilor viitoare, numai să ne garanteze naţionalitatea pe temeiul dreptului egal”. Şi, în concluzie, Milton G. Lehrer afirma: „Cele mai infime îmbunătăţiri ale soartei românilor au trebuit să le fie smulse ungurilor cu forţa, ori, atunci când în cele din urmă aceştia se hotărau din proprie iniţiativă să amelioreze situaţia minorităţilor din Ungaria, o făceau sau siliţi de împrejurări sau când era de acum prea târziu. Evenimentele din 1848-1849 sunt cea mai peremptorie dovadă a acestui adevăr. Când armatele lui Kossuth au fost înfrânte, capul aşa-zisei revoluţii ungare şi-a dat în sfârşit seama ce sprijin puternic a pierdut el în lupta pentru dobândirea libertăţii, prin politica echivocă faţă de români”.
Autorul, printr-un impresionant efort, a reuşit să completeze şi să aducă la zi valoroasa bibliografie privitoare la Avram Iancu a filologului Valeriu Niţu, reţinând în lucrare, „pentru obiectivitatea lor”, relatările contemporanilor lui Avram Iancu… în care este descrisă suita nenumăratelor incursiuni invadatoare ale trupelor guvernamentale, ale voluntarilor şi ale „Cetelor Libere” ungureşti şi disperata luptă de apărare dusă pe viaţă şi pe moarte pentru păstrarea fiinţei naţionale, susţinută cu atâtea jertfe de moţii lui Avram Iancu, constituiţi într-o „oaste populară rudimentar înarmaţi, sleiţi de puteri printr-o înfometare strategic pregătită, sumar îmbrăcaţi şi total nededaţi cu arta războiului”.
Dr. Ioan Ranca arată, în încheierea cuvântului introductiv al lucrării, că „adevărul simplu redat de oameni oneşti, care l-au cunoscut pe Avram Iancu, atât din preajma lui cât şi dintre adversari, fie ei unguri sau saşi, constituie materia acestei cărţi (importantă pentru publicul interesat, cât şi pentru specialiştii detractori - n.a.) şi acest adevăr dur uneori, dar nesmintit şi dureros, nu poate şi nu e bine să fie ţinut ascuns”. Promitem cititorilor noştri, având şi consimţământul autorului, că vom publica fragmente - mărturii care să aducă în faţa dumneavoastră adevăratul chip al IANCULUI - CRĂIŞORUL MUNŢILOR.