BALADA BRÂNCOVENILOR

„… poeziile noastre poporale compun o avere naţională demnă de a fi scoasă la lumină ca un titlu de glorie pentru naţia română”
(Vasile Alecsandri)

Între componentele definitorii ale baladei, se distinge elementul fantastic, care generează trăiri intense, prezente în momentele cele mai încordate ale acţiunii. Firul întâmplărilor din balada Constantin Brâncoveanu urmează desfăşurarea unui eveniment care s-a înscris în istoria neamului nostru ca o cutremurătoare lecţie de credinţă, de iubire de Ţară, de demnitate domnească în faţa trufiei marelui imperiu. Biruinţa asupra morţii, care l-a aşezat pe Brâncovenu în nemurire, constituie o pildă mult superioară sacrificiului individual al martirului care şi-a primit moartea, rămânând neclintit în convingerile sale. Brâncoveanu se înalţă în treaptă superioară de sfânt nu numai că a rezistat asistând la moartea fiilor săi, ştiind că urmează şi a sa, ci, mai ales, prin tăria credinţei pe care le-a cultivat-o, prin îndemnul de a se ridica deasupra morţii, apelând la puterea bărbăţiei şi profunzimea simţământului de neam: „Taci şi mori în legea ta!”. Credinţa lui Constantin Brâncoveanu, devenită elementul fantastic al baladei populare, era credinţa în iubirea de Ţară, era devotamentul faţă de poporul său, era mândria unui Domn care îşi zidise o Ţară în pace şi bună înţelegere, era previziunea independenţei neamului său, el însuşi fiind pilda credinţei în libertate.

„De-am fost bun, rău la domnie,
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pe pământ,
Cată acum de vezi ce sunt!”

Acesta este răspunsul Domnului la întrebarea care rodea sufletul turcului, foarte speriat că domnia Brâncoveanului, cu gânduri de independenţă, l-ar fi lipsit de sursa de bogăţii, care îi alimenta huzurul. Supărarea cea mai mare era generată de îndrăzneala Domnului de a strânge averi, de a bate monedă proprie, fără a-i da seamă:

„Adevăr e c-ai chitit,
Pân’a nu fi mazilit,
Să desparţi a ta domnie
De-a noastră împărăţie?
Că de mult ce eşti avut
Bani de aur ai bătut,
Făr’a-ţi fi de mine teamă,
Făr’a vrea ca să-mi dai seamă!”.

Lecţia de trainică şi înaltă credinţă Brâncoveanu o oferă chiar sultanului, prea înverşunat în faţa neclintirii Domnului român, care ar fi putut trăi, dacă s-ar fi dat în „legea turcească”.

„Iar pe toţi de ni-ţi tăia,
Nu mă las de legea mea...!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreu...”

Fantastică este unicitatea ţinutei Brâncoveanului în faţa cumplitei drame a familiei sale, care depăşeşte graniţa existeţei româneşti şi atinge sufletul general uman, prin trecerea peste limita suportabilului, putând stârni întrebări în legătură cu adevărul existenţei domnitorului, fiind greu de înţeles cum un părinte poate să reziste asistând la supliciul fiilor săi, în faţa căruia însuşi călăul suveran turc se înduioşează: „Sultanul se minuna / Şi cu mila se-ngâna”. Fantastică este şi tăria fiilor săi de a refuza să trăiască în schimbul renunţării la credinţa proprie şi să ducă o viaţă în robie.
În textul de proză despre moartea Brâncovenilor impresionează, prin tăria spiritului de sacrificiu la aceeaşi intensitate, gestul doicei unuia din nepoţii Domnului, prezent alături de mama sa la locul execuţiei, când călăul întreabă pe sultan dacă şi pe el să-l omoare, moment în care doica îşi oferă propriul copil spunând că acela este nepotul lui Brâncoveanu. O elocventă dovadă că voievodul era iubit şi preţuit de popor.
Aflat în faţa multor încercări de a fi dezmoştenit de tot ce îi aparţine, Poporul Român a rezistat, nealterându-şi dorinţa de libertate, păstrându-şi credinţa, menţinând, în epicul popular, aceste icoane ale ataşamentului faţă de Ţară, aşa, ca să se ştie cine suntem, de unde venim şi ce suflet avem. În adâncul milenar al începuturilor existenţei noastre, avem exemplul lui Decebal care a refuzat să se lase umilit de invadator. Coborâţi apoi din sânge de Ştefan şi Mihai, avem suflet de viteaz, pus stavilă de atâtea ori în faţa turcilor. Descendenţi din Horea şi Iancu, păstrăm dorul de libertate cu care am împlinit porunca „vrem să ne unim cu Ţara!”. Şi am mai destrămat un imperiu al nedreptăţii, iar, în ceea ce priveşte teama de moarte, suntem toţi Brâncoveni.
Urmând obişnuita prezenţă în creaţiile populare a unui trio de personaje, balada evocă moartea doar a trei fii ai domnitorului. În realitate, au fost cei patru fii: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, fiind ucis şi sfetnicul Ianache Văcărescu. Pe toţi Biserica Ortodoxă Rămână i-a canonizat sub numele de Sfinţii Mucenici Brâncoveni, în 15 august 1992.
Ne-am face o sfântă datorie dacă Statul Român l-ar aborda pe turcul de astăzi, aflat în bună înţelegere cu România, cerându-i să aprobe construirea unei biserici brâncoveneşti pe malul Bosforului, în locul de martiriu, pe frontispiciul căreia să se înscrie mărturia-testament a luminatului domnitor român:

„Să ştiţi c-am murit creştin
Brâncoveanul Constantin!”.

Categorie: