Basarabia românească, rediviva!

Istoria Basarabiei româneşti este una tragică, scrisă cu lacrimi şi cu sânge, începând cu acel fatidic an 1812, când, cu mâna tremurândă, un preot basarabean avea să consemneze durerosul eveniment, când „a pus muscalu piatră de hotar la Prut şi a rupt biata noastră Moldovă în două”. De atunci, din 1812, viaţa românilor basarabeni s-a transformat într-un infern, chiar dacă, aşa cum au consemnat şi statisticile ruseşti, ei formau majoritatea absolută a provinciei. Un document important al vremii, „Lista localităţilor din imperiul rus”, publicată la Sank Petersburg, în 1862, arăta că „românii sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”.
În 1871, Basarabia românească a fost transformată în gubernie rusească, iar în fruntea bisericii basarabene a fost trimis episcopul rusifi cator Pavel Lebedev, care a început imediat o adevărată prigoană spirituală împotriva românilor basarabeni. Una din formele sale cele mai crâncene a fost cea a rusifi cării silite. Nu o spunem noi, o spun documentele ruseşti. Într-o lucrare apărută la Moscova, în 1908, intitulată „Politica panslavistă rusă”, autor N. N. Durnovo, acesta scria: „Poporul basarabean, mulţumită rusifi cării silnice, e transformat într-o hoardă de robi muţi şi ignoranţi. Acestui popor i s-a interzis să înveţe limba sa natală în şcoli, i s-a interzis să se roage lui Dumnezeu în graiul părinţilor săi…”!
Aceasta a fost marea tragedie pe care au trăit-o, de-a lungul vremii, fraţii noştri basarabeni! Aceasta a fost teribila năpastă ce s-a abătut peste capul Basarabiei româneşti „furată, trădată mereu…”! Guvernanţii de ieri şi de azi ai Ţării au uitat cuvintele rostite, ca un fel de legământ sfânt, de către marele patriot Nicolae Bălcescu: „Niciodată încrederea în viitorul României, una, mare şi nedespărţită, nu a ieşit din inima noastră. Niciodată dezunirea nu va fi păcatul în care vom cădea. Datoriile ce avem către patrie nu sunt încă împlinite, sângele nostru este al nostru, virtutea noastră este a noastră, noi le cruţăm pentru noi şi pentru mântuirea Ţării”! Unde este oare acea „Românie, una, mare şi nedespărţită”? Unde sunt „datoriile ce avem către patrie”? Nu cumva acea Românie de care vorbea Bălcescu ar trebui să aibă între hotarele sale întreaga Basarabie şi Bucovina de nord? Nu cumva datoriile despre care vorbea el se refereau şi la aceste vechi teritorii româneşti?
Ar putea oare guvernanţii Ţării să jure, cu mâna pe sfânta cruce, că au făcut tot ce era posibil ca să păstreze, ori să readucă la trupul României aceste vechi teritorii româneşti, care au avut parte de o istorie atât de zbuciumată şi de o soartă atât de crudă? Nu cred. Fiindcă ne-am împăcat mereu cu ceea ce au hotărât alţii pentru noi, acceptând prea uşor dictonul, nu întotdeauna benefi c, „capul plecat, sabia nu îl taie”!
Aşa s-a ajuns la rapturile teritoriale în urma cărora milioane de români au fost despărţiţi samavolnic de fraţii lor, fi ind nevoiţi să trăiască drama deznaţionalizării. Aşa s-a ajuns ca românii basarabeni, de exemplu, să nu mai fi e români, ci moldoveni, iar limba lor să nu mai fi e nici ea românească, ci moldovenească!
În 1989, în contextul destrămării rapide a imperiului sovietic, Basarabia s-a desprins din ghearele acestuia, declarându-şi independenţa. Magma naţional-patriotică ce a clocotit atâta amar de vreme în sufl etele românilor basarabeni, a erupt atunci cu o forţă nebănuită la suprafaţă, uimind lumea, dându-le putere şi curaj pentru a se culca în faţa tancurilor sovietice, spre a le opri şi forţa să se reîntoarcă în cazărmi! Atunci „moldovenii” au redevenit români; „limba moldovenească” a redevenit limbă română, scrisul latin a fost repus în drepturile sale fi reşti, la fel şi Tricolorul şi Imnul Naţional.
România s-a grăbit să-i recunoască independenţa (o decizie pripită, cred mulţi) şi cam atât. Ba a renunţat repede chiar la toate obligaţiile pe care le avea, poate nu atât faţă de tânărul stat moldovenesc, cât faţă de milioanele de români basarabeni. În privinţa aceasta n-am învăţat absolut nimic de la alţii, de exemplu, de la vecinii noştri unguri, care, indiferent de orientarea politică a guvernanţilor de la Budapesta, se bat pentru drepturile şi libertăţile democratice ale minoritarilor unguri din ţările din jurul Ungariei, făcând din aceasta una dintre principalele preocupări ale politicii lor externe.
Mai mult, când s-a pus problema unei eventuale uniri a Basarabiei cu România, s-au găsit repede unii „analişti” care au spus că nici nu merită să discutăm o astfel de chestiune, dat fi ind costul ei, care, pasămite s-ar ridica la aproximativ 30-35 de mii de euro! De unde atâţia bani?! Suntem săraci, nu ne putem permite. Întrebarea este: cine, dacă nu guvernanţii de până acum, au dus România la situaţia de ţară-falimentară, aşteptând mila altora? Afl ând despre asemenea calcule, românii basarabeni s-au simţit atunci nu numai umiliţi, ci şi părăsiţi şi uitaţi, dându-şi seama că politicienii români au alte priorităţi. De exemplu, acelea de a scoate Ţara la mezat, pe tarabele politicianiste, interesele de natură partinică, cele ale câştigării puterii şi menţinerii cu orice preţ pe craca acesteia, fi ind mereu deasupra adevăratelor interese naţionale.
Răspunzând acestor „analize economice”, legate de costul unei eventuale uniri a Basarabiei cu România, marele patriot şi scriitor Nicolae Dabija, într-un excelent articol publicat în „Literatura şi Arta”, a analizat costurile dureroase ale „neUnirii”: câteva milioane de români basarabeni împuşcaţi, morţi printre gheţurile de la Polul Nord, în minele de la Inta şi Colâm, între gheţarii din Vorcuta; miile de morminte răspândite prin toată Siberia şi alte mii de morminte batjocorite; cetăţile dărâmate; sudul Basarabiei mutilat, iar nordul retezat de pe harta sa; cele o mie de biserici şi mănăstiri rase de pe suprafaţa pământului, ori transformate în closete publice. Dar nu se pot uita nici milioanele de hectare ale pământului basarabean, socotit de specialişti ca fi ind printre cele mai productive din lume, stratul de cernoziom atingând 6-7 metri grosime. Pe bună dreptate, Nicolae Dabija numeşte „analiza” făcută de cei de la „Cotidianul” un „document antiUnire”! Şi, desigur, nu putea să nu întrebe: oare cât i-o fi costat pe ruşi reîncorporarea Basarabiei în 1940? Şi-or fi făcut ei oare astfel de calcule...?
Manifestând un astfel de dezinteres, politicienii şi guvernanţii români au contribuit, fără să-şi dea seama, la lichidarea şi estomparea unor victorii câştigate de românii basarabeni, după multe sacrifi cii făcute în 1989, şi revenirea, încet, încet, a comuniştilor pe primul plan al vieţii politice din Republica Moldova, bineînţeles cu sprijinul larg al imperialilor de la Moscova. Aşa s-a trezit Basarabia românească sub guvernarea comunistă a lui Vladimir Voronin vreme de opt ani! A fost o altă perioadă neagră în viaţa basarabenilor, în care absolut toată legislaţia, începând cu Constituţia Ţării, a avut un caracter antiromânesc. Toţi marii patrioţi au fost puşi la index.
Cu toate acestea, românii basarabeni nu şi-au pierdut speranţa că, într-o bună zi, clica trădătoare a comuniştilor care au acaparat puterea la Chişinău va dispare. „A dispărut el imperiul sovietic, cum să nu dispară clica comunistă a lui Voronin!?”, mi-a spus prof. univ. dr. Ion Varta, cu ocazia unui interviu. Într-un alt interviu, academicianul Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, îmi spunea că scriitorii basarabeni au rămas aceleaşi „trâmbiţe de alarmă”, nu au renunţat niciun moment la luptă pentru împlinirea marelui ideal al unirii tuturor românilor, proces ce nu mai poate fi oprit, poate doar întârziat de forţele antinaţionale. O astfel de „trâmbiţă de alarmă” a fost şi a rămas neînfricatul poet Dumitru Matcovschi: „Grănicieri pe Prut şi vamă, iar la Nistru pârcălabi, / Unde-i Ştefan, unde-s oare vechii noştri basarabi?”. Mai mult, pe Prut, în afara grănicerilor şi a vămii, a rămas şi gardul de sârmă, relicvă ruşinoasă a pactului Ribentrop- Molotov şi a epocii staliniste, de care Voronin a avut grijă, pentru că, prin el, spera să pună stavilă „expansionismului românesc”.
În cele din urmă, ceea ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat. Zilele de 6,7 şi 8 aprilie 2009 au fost hotărâtoare în privinţa drumului pe care Republica Moldova va păşi în viitor. Clica comunistă a lui Voronin a fost înlăturată de la putere şi, cu siguranţă, ea va dispare de pe scena politică din Basarabia! Forţele patriotice, în primul rând tineretul, au fost cele care nu au mai suportat minciunile şi fraudele comuniştilor lui Voronin. Ele au fost şi cele care i-au determinat pe oamenii politici basarabeni să-şi dea mâna şi să se unească, spre a forma Alianţa pentru Integrare Europeană. Preluând puterea, aceasta a orientat imediat Republica Moldova cu faţa spre Europa şi, bineînţeles, spre România, făcând din aceasta o prioritate absolută a politicii sale externe. Într-un timp extrem de scurt, s-au realizat multe, foarte multe lucruri bune pentru ca între cele două state româneşti să se instaureze relaţii normale, de colaborare şi bună vecinătate. Între acestea şi dispariţia gardului de sârmă de pe Prut, şi acordul privitor la micul trafi c de frontieră. Iar în viitorul nu prea îndepărtat limba română va redeveni la statutul ei de limbă naţională, odată cu dispariţia noţiunilor de inspiraţie stalinistă de „popor moldovenesc” şi de „limbă moldovenească”! De altfel, ascultându- l pe preşedintele Parlamentului, Mihai Ghimpu, care este şi preşedintele interimar al Republicii Moldova, vorbind la aniversarea a 160 de ani de la naşterea marelui Poet Naţional Mihai Eminescu, nici nu m-am mirat prea tare că nu a amintit, nici din întâmplare, de moldoveni şi de limbă moldovenească, ci doar de poporul român şi de limba română, accentuând că „Eminescu, omul şi poetul, reprezintă culmea strălucitoare a literaturii române, gloria neasemuită a poeziei româneşti. El a exprimat şi întruchipat într-o sinteză de mare profunzime trăsăturile specifi ce ale poporului român”! Într-un anumit fel, cele spuse de Mihai Ghimpu au exprimat aceleaşi idei pe care le-a susţinut însuşi Eminescu: „Nimeni n-are să ne înveţe ce am fost şi ceea ce ar trebui să fi m; voim să fi m ceea ce suntem: români”!
Cum se zice, însă, mai e mult până departe! Noile autorităţi proeuropene de la Chişinău mai au multe de făcut şi vor mai trece încă prin grele încercări. Una dintre acestea va fi , desigur, aceea de a veghea, cu răspundere, la menţinerea şi consolidarea continuă a alianţei celor patru formaţiuni politice patriotice, care formează Alianţa pentru Integrare Europeană, ca o chezăşie „sine qua non” a întăririi noii guvernări democratice şi a bunei reuşite a amplului program de reforme care vor conduce la democratizarea Ţării, între care reforma constituţională ocupă un loc important. Cu siguranţă că nici comuniştii lui Voronin, nici ocrotitorii lor moscoviţi, nu vor rămâne ca simpli spectatori, ci vor încerca totul pentru a sabota atât noua putere, cât şi întreg procesul de reforme democratice. S-ar părea că anul 2010 va fi hotărâtor în lupta pentru consolidarea defi nitivă a puterii democrate în Republica Moldova şi înlăturarea pentru totdeauna a regimului comunist. Pentru aceasta, Guvernul democrat de la Chişinău, condus de un tânăr şi energic politician, proeuropean şi proromân, Vlad Filat, are nevoie de sprijin permanent, atât din partea Uniunii Europene, cât şi din partea României. Fiindcă, dintre toate ţările europene, România trebuie să fi e interesată, în cel mai înalt grad, de toate procesele social-politice şi economice ce se vor petrece dincolo de Prut, în Basarabia.