Biserica strămoşească - fortăreaţă sub asediul permanent al duşmanilor Neamului Românesc

Pagini de istorie ale ţinuturilor maghiarizate

Din studierea „Monografiei comunei Augustin, judeţul Braşov”, autori: col. (r) Octavian Neagu şi col. (r) Traian Stambert, Braşov, 2014, mi-am agonisit cunoaşterea mai aprofundată a multor întâmplări dramatice petrecute în trecutul neamului nostru în ţinuturile maghiarizate din vecinătate.
În puţine rânduri, încerc să reînviu fapte care s-au petrecut aievea, cu toată încărcătura lor dramatică, altele le-am auzit de la martori participanţi, iar altele le-am trăit personal.
Din monografia sus amintită se desprind faptele de eroism, devotamentul până la sacrificiul suprem pentru credinţa dreptmăritoare şi Neamul Românesc al celor ce s-au confruntat de atâtea ori cu ura fără margini a invadatorilor ce, fără drept, se socoteau stăpâni aici.
Defileul Oltului, având axa Augustin - Racoşul de Jos, a reprezentat, încă din vremea dacilor, un centru de rezistenţă dârză. Vestigiile arheologice stau mărturie până în zilele noastre şi ies la iveală noi mărturii în şantierul Tipia Augustinului şi vecinătate.
Trecând peste valurile de opresiune, în cursul secolelor ajungem la momentul 1848, când monografia consemnează fapte inedite petrecute în zona noastră, a Cohalmului (Rupea), de care aparţine Augustinul.
Ungurii s-au răsculat împotriva habsburgilor, conduşi de Kossuth, dorind libertate, dar numai pentru ei, românilor le rămânea în continuare statutul de robi în propria lor Ţară. Deoarece, în aceste condiţii, nu au luptat alături de ei împotriva habsburgilor, ungurii s-au răzbunat cumplit, trecând prin foc şi sabie satele româneşti. Satul Augustin a avut aceeaşi soartă ca multe alte sate cu populaţie românească din Transilvania. Citez din „Monografia comunei Augustin” relatarea lui Gelu Neamţu în lucrarea „Drama preoţimii române din Transilvania în timpul Revoluţiei de la 1848-49”: „De frica represaliilor, mulţi dascăli şi preoţi din localităţile Hăghig, Arini, Ariuşd, Vama-Buzăului, Teliu, Budila, Ormeniş, Vultureni au scăpat cu fuga. În multe locuri s-au tras focuri de armă şi s-au proferat înjurături păgâne până şi în biserici. Icoanele bisericii ortodoxe din Augustin au fost distruse de unguri, cărţile au fost arse, casa parohială a suferit importante distrugeri, astfel că oamenii au fost privaţi de cele sufleteşti, nu numai cei din Augustin, ci şi cei din Racoşul de Sus şi Filia”. Astăzi, în aceste două localităţi, nu mai există niciun român ortodox, iar bisericile distruse ştergând orice urmă. Toţi au fost maghiarizaţi sau alungaţi. Aşa doresc să formeze „Ţinutul secuiesc”, prin epurare etnică şi în zilele noastre de „democraţie””.
Cu satul ars, cu biserica vandalizată, augustinenii refugiaţi pe unde au fost primiţi de fraţii de neam şi credinţă, s-au întors la vetrele lor şi au continuat cu dârzenie lupta lor pentru păstrarea identităţii.
Din aceeaşi sursă, aflăm citându-l pe Horea Teculescu: „În Ţinutul Homoroadelor, primul sat atacat a fost Archita, după el au urmat altele. Românii de aici şi-au dat seama că nu vor putea face faţă decât înarmându-se şi opunând rezistenţă armată”.
Vestea orgiilor la care s-au dedat secuii a făcut înconjurul ţinutului Cohalmului. Îndârjiţi de ceea ce li se întâmplă, românii s-au mobilizat exemplar, creându-şi propriile gărzi înarmate. În fruntea lor s-a aşezat viteazul Papiu Ioan, fiul preotului ortodox din Crihalma. Papiu era om instruit, judecător la Tribunalul din Gherla. Alături de românii din jurul Cohalmului au venit să lupte un escadron de lăncieri români şi saşi din Sighişoara, conduşi de bravul căpitan bavarez Heidte. S-au dat mai multe bătălii, în final secuii sunt puşi pe fugă, învinşi la Vârghiş. Astfel a putut fi salvat şi Braşovul pe care intenţionau să-l ocupe.
Toate promisiunile habsburgilor făcute românilor când s-au sprijinit pe aceştia în lupta lor împotriva rebelilor unguri s-au dovedit a fi deşarte. În continuare, Imperiul Habsburgic a preferat să se sprijine pe nobilimea maghiară în detrimentul românilor asupriţi, aşa că s-a accentuat în continuare privarea de drepturi sociale şi naţionale. Prin mari suferinţe şi sacrificii, românii au ajuns la acel Decembrie 1918, împlinirea visului milenar, Unirea cu Ţara. Primul Război Mondial, cu participarea Armatei Române la eliberarea Transilvaniei, a fost un nou prilej de jertfă a tuturor românilor. Odată cu retragerea Armatei Române în toamna lui 1916, au luat calea pribegiei mulţi preoţi şi învăţători, mulţime de români cu familiile lor pentru a nu fi condamnaţi şi executaţi de autorităţile maghiare ca trădători.
Printre ei s-a numărat şi Ioan Mircea care s-a refugiat împreună cu familia în Moldova, după ce în prealabil fusese închis în lagăr de către unguri un an.
În Moldova, după ce primeşte o parohie, a fost mobilizat şi a participat ca sublocotenent (veterinar) în luptele de acolo. Pentru meritele sale de patriot şi pentru activitatea pusă în slujba neamului a fost decorat cu „Ordinul Coroanei României în grad de cavaler” de Regele Ferdinand.
Timp de 56 de ani, cât a slujit ca preot în Augustin, s-a bucurat de stimă şi respect din partea tuturor. După el, i-a urmat la slujire preotul Remus Mircea, fiul său, care, de asemenea, a dovedit ataşament pentru Biserică şi Neam.
Preotul Ioan Mircea este născut în Lovnic, descendent din neamul numeroasei familii cu numele de Mircea, care mai multe secole a dat Neamului Românesc din această zonă (Lovnic, Rupea, Caţa, Criţ, Augustin) preoţi şi învăţători devotaţi neamului şi credinţei dreptmăritoare.
Prin devotamentul şi jertfelnicia lor pentru Neamul Românesc, au suferit prigoane, refugiu şi închisoare, printre ei numărându-se învăţătorii: străbunicul Gheorghe Mircea şi bunicul Cornel Mircea din partea mamei mele. Acelaşi ataşament faţă de neam l-au avut şi alte familii de preoţi din acele vremuri, precum numeroasa familie Bucşa din Augustin, răspândită în mai toate satele cu români din judeţul Trei Scaune. Descendenţi de-ai lor, ţărani, au rămas neînfricaţi, dârji, în apărarea identităţii de români. Au ţinut piept unei agresiuni ungureşti în ianuarie 1947 în Aita-Mare patru fraţi voinici şi neînfricaţi timp de 9 ore. Le-am purtat în amintire numele şi admiraţia pentru vitejia lor. Numele lor este: Bucşa Gheorghe, Dionisie Miron, Victor; unchiul lor Dionisie şi Bucur au descurajat agresiunea ungurilor. Astăzi a mai rămas în amintire doar curajul lor, ei trecând în veşnicie, adăugându-se poporului nemuritor. Învăţătorul Ioan Cichi, şi el din Belin, membru apropiat al familiei Bucşa, consacră familiei, în memoriile sale, un capitol intitulat „Nobila familie a Bucşeştilor”. Arborele genealogic al familiei de 140 de persoane, dintre care 18 preoţi ortodocşi. Memoriile de 100 de pagini ale învăţătorului Cichi se află în Centrul de Documentare al Arhiepiscopiei Ortodoxe la Sfântu-Gheorghe. Cichi Ioan a funcţionat ca învăţător model timp de 36 de ani în Mateiaş. Despre învăţătorul Cichi apreciază monografia ca fiind personalitate deosebită în peisajul istoric al acelor vremuri şi s-ar putea scrie cărţi întregi. Ioan Cichi se află printre ctitorii principali ai Bisericii „Înălţarea Sfintei Cruci” din Belin a cărei construcţie a început în anul 1936. Această biserică, aproape terminată la venirea ungurilor în 1940, a fost vandalizată şi parţial distrusă.
În anul 1948 a fost terminată şi sfinţită în 26 septembrie sub păstorirea preotului Ioan Florea. A fost sfinţită de Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan, vrednic de pomenire. Am fost de faţă şi impresiile au fost atât de puternice încât au rămas vii. Discursul său a fost tradus de preotul Ioan Garcea, deoarece era de faţă o mare mulţime de oameni care nu toţi cunoşteau limba română. Biserica din Belin a fost prima biserică sfinţită după alungarea horthyştilor din Ardealul cotropit. A fost un moment de mândrie românească şi de afirmare a dreptei credinţe.
Numele preotului Ioan Garcea din Augustin, prin devotamentul lui exemplar şi jertfelnicie pentru cauza românismului, a rămas printre figurile legendare de martiri.
Născut în anul 1897, după începerea Primului Război Mondial, a trecut împreună cu sora sa în România, dorind să se înroleze în Armata Română. A urmat Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie, apoi a participat la luptele din Moldova.
După reîntregirea Ţării, trecut în rezervă, a urmat Academia Teologică din Sibiu, fiind hirotonit preot în anul 1925. „După hirotonie, părintele Ioan Garcea este instalat preot în Parohia Ortodoxă Băţanii-Mari, judeţul Trei Scaune. Din cauza lipsei de biserici şi preoţi în satele din jur, i-au fost afiliate localităţile Aita-Seacă, Baraolt, Biborţeni, Valea-Zălanului, Bodoş, Băţanii-Mici şi Herculian”.
Serviciul său de paroh a fost remarcabil. În anii de până la 1940 s-a implicat plenar în activitatea asociaţiei „Astra”, filiala Băţanii-Mari, bucurându-se de aprecierea lui Nicolae Iorga, care i-a acordat Diploma Universităţii de Vară de la Vălenii de Munte. A activat cu succes pentru reînvierea tradiţiilor româneşti, pierdute în anii de ocupaţie, a portului popular, colindelor, jocului românesc, crearea de biblioteci săteşti şi a cercului teatral. Anul 1940 l-a găsit la datorie, dar horthyştii l-au alungat din parohie, distrugând bisericile româneşti şi tot ce a încercat părintele să construiască.
Concludente sunt două rapoarte adresate autorităţilor de părintele, imediat după eliberarea din septembrie 1944. Prezentăm câteva pasaje de un mare dramatism: „… În Bodoş altarul izbit cu securea, prestolul întors la pământ, Sfintele Moaşte aruncate, Sfânta Evanghelie ruptă la mijloc, crucile de pe biserică şi turn au fost doborâte şi aruncate jos, iar flăcăii unguri s-au murdărit peste Sfintele Icoane, Potir. Odăjdii au fost luate de româncele Maria Fekete şi Bucura Bogdan şi păstrate cu grijă şi Sfânta Evanghelie aşa ruptă. Sfântul Antimis a fost purtat la sân timp de 4 ani de către Bucura Bogdan, care-i cunoştea însemnătatea”. Biserica din Racoşul de Sus s-a dărâmat şi din acel material s-a făcut grădiniţă din ordinul protopopului unitarian Kelemen Pista, care este acasă. Demolarea bisericii a început-o un ungur „curajos”, care n-a scăpat de judecata lui Dumnezeu chiar în momentul când arunca crucea de pe turnul bisericii. Odată cu crucea a căzut şi el şi a murit pe loc. Fiecare individ sau neam după faptele lor vor sta la Judecata Dreptului Judecător.
Credincioşii români ortodocşi l-au întâmpinat pe părintele Ioan Garcea cu lacrimi în ochi şi şi-au exprimat opinia după aceste întâmplări barbare. „Cum bisericile au fost dărâmate din ordinul autorităţilor locale şi cu consimţământul cetăţenilor maghiari ai comitetelor bisericilor, ar trebui să intrăm la Sfintele Slujbe la bisericile reformate atâta timp cât ne vor despăgubi sau ne vor construi altele aşa cum au fost.
Dacă nu ni se aprobă acest lucru acum când ungurii nu pot protesta nici n-au unde, atunci mai bine părăsim aceste regiuni periculoase.
Ar mai trebui puse table pe pereţii caselor acelor unguri care au dărâmat biserici şi care au bătut şi ofensat pe români cu inscripţia: DĂRÂMAT BISERICI ORTODOXE, A INSULTAT ŞI BĂTUT PE ROMÂNI, în anii 1940-1944, ca să-i mustre conştiinţa şi să fie expuşi lumii toată viaţa. Legea poate să-i ierte, dar noi nu-i vom ierta!”.
Din nefericire, nu s-a luat nicio măsură de îndreptare a atrocităţilor. Astăzi, în foste parohii ortodoxe române nu mai sunt credincioşi. Asupritorii de ieri, cu obrăznicie neruşinată pretind favoruri pentru a elimina în întregime orice afirmare românească. Până când autorităţile statului mai permit aceste nedreptăţi strigătoare la cer?
De tăvălugul urii dezlănţuite de şovinismul unguresc nu a scăpat nicio biserică românească sau vreun român în această zonă. Enumerăm biserici distruse complet sau vandalizate: Vărghiş, Doboşeni, Căpeni, Herculian, Biborţeni, Racoşul de Sus, Belin, Bodoş.
Românii au fost torturaţi, alungaţi pentru a se lepăda de Neam şi Credinţă.
După eliberare, personal am fost martor când în faţa tatălui meu, preotul Ioan Florea în Belin, nenea Nicolae Păcurar a scos din lada de haine o cămaşă de cânepă cu pete mari de sânge. O păstra ca amintire de când a fost bătut până la leşin şi înjunghiat de unguri pe motivul că nu renunţa să fie român. Femeile au fost puse forţat pe boabe de porumb cu genunchii pentru a se lepăda de credinţa ortodoxă.
Pentru toate acestea, nimeni nu a păţit nimic, deşi se cunoşteau vinovaţii.
Preotul Ioan Garcea, revenit după Dictat la Băţanii-Mari, este sabotat de şovinismul unguresc mascat sub haina comunistă; a trebuit să plece în anul 1952. Transferat în alte parohii, face un raport, de data aceasta la Ministerul Cultelor, în anul 1957. Acesta este un strigăt disperat de alarmă, arătând că în câţiva ani de la recucerirea Ardealului de Nord în 1944, s-a continuat aceeaşi politică şovină împotriva românilor, care, fără niciun sprijin, sunt pe cale de dispariţie, fie părăsind vechile lor aşezări, fie abandonaţi părăsesc românismul asimilaţi de unguri.
Obosit, dezamăgit profund, se pensionează. Este lovit de o maşină în Braşov şi viaţa i se sfârşeşte la 80 de ani.
A fost un om luminos, blând, optimist, mereu gata de luptă şi jertfă. Faptele şi viaţa lui vor rămâne pildă de jertfă şi credinţă asemenea tuturor ce au rezistat prigoanelor. Pomenirea lor din neam în neam!

Categorie: