Blestemele care urmăresc România

În istoria neamului românesc, noi, românii, ne-am lovit mereu de trei blesteme ce parcă ne urmăresc perpetuu, blesteme de care nu putem scăpa nici măcar în mormânt. Blestemele se numesc, după caz, trădare, sărăcie şi mizerie. Dintotdeauna, dacă un român se ridica prin propriile forţe şi prin voinţa divină deasupra altora, şi îndrăznea să ridice steagul unui ideal înalt, i se „tăia capul” prin ordin din exterior, cu ajutorul unei mâini trădătoare româneşti. Exemple sunt foarte multe în istorie. Nu pot să nu-mi amintesc de Marele Voievod Mihai, care a murit pentru o cauză numită libertate, unitate şi neatârnare de neam. Acum mai mult ca oricând, la noi, în România, trădarea este la modă, mai ales în rândul oamenilor politici. Astăzi eşti înscris într-un partid, mâine îţi dai demisia şi te înscrii în altul, în funcţie de interesele tale materiale.
Din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, sărăcia şi mizeria au fost, cum spuneam, şi ele blesteme pe capul românilor. Acest lucru se observă, însă, îndeosebi astăzi, când ne lovim de incapacitatea de guvernare şi administrare a averii publice. În România de astăzi, sărăcia şi mizeria împing omul de rând pe fundul unei prăpastii fără speranţă. În România de astăzi, sărăcia şi mizeria scot românul din viaţa publică, îl degradează şi îl fac „masă de manevră” pentru politicieni, la alegerile periodice din ţară.
Dar iată că la cele trei blesteme ale românului - trădarea, sărăcia şi mizeria - se adaugă un altul, al patrulea şi cel mai de temut, numit dictatură. După 50 de ani de dictatură comunistă, în 1989 am ieşit din iadul roşu. Dar, nu credea niciunul dintre noi românii că vom intra într-un alt iad, într-o altă dictatură, cea a consumismului fără precedent, a vânzării de ţară şi, mai ales, a vânzării principalelor mijloace de producţie care au fost motorul principal al economiei româneşti. Şi, iată-ne acum, din nou, în plină criză economică, dar şi morală, a societăţii româneşti.
Noi, românii, cui să mai cerem protecţie: preşedintelui ţării, Guvernului, politicienilor aleşi, Fondului Monetar Internaţional?
Le cerem protecţie, dar ei nu intervin. Le pasă doar de buzunarele lor şi ale acoliţilor lor.
Le cerem ajutorul, dar ei nu ne ajută. Pardon, decât o dată din patru-n patru ani, cu zahăr, faină, ulei şi găleţi.
Ni se cere sacrificiu după sacrificiu şi ni se spune că tăierea din pensii, din salarii, din indemnizaţia de îngrijire a copilului, din indemnizaţia de şomaj, este un rău necesar. Este, într-adevăr, necesară acum această curbă de sacrificiu. Dar pentru toţi românii, de la vlădică, la opincă, adică de la preşedintele ţării, de la guvernanţi, de la parlamentari, de la şefi i de deconcentrate şi până la ultimul şomer. Dacă nu vom realiza această unitate în jurul ideii de salvare naţională, nu vom putea ieşi din acest iad, şi atunci doar Dumnezeu ne mai poate salva. Noi, românii, suntem un neam vechi şi creştin, şi nu putem să excludem din evoluţia noastră o noţiune care se numeşte minune. Dacă nu vom fi uniţi şi în sărăcie, doar o minune ne mai poate salva. (Sau poate un Guvern de uniune naţională.)
România are nevoie acum, poate mai mult ca niciodată, de unitate în slujba Interesului Naţional şi de speranţă într-un viitor fericit pentru copiii noştri.